Să stai într-o intersecție, fiert sub soarele ăsta încins de vară, cu o hartă în mână, căutând o pensiune oarecare. Nah. Sau să stai la coadă, sufocat într-o sală de așteptare cu aer stătut, până îți vine rândul, doar ca să trimiți niște bani undeva, cuiva, iar de partea cealaltă a tranzacției acel cineva să aștepte, la o altă coadă, să ridice banii.

Înțeleptul nostru.

Prietenul meu era din „rezistența tech”. Fusese ultimul care-și luase un mobil. Noi stăteam la masă, cu mâna pe telefon, arătându-ne tot felul de prostii, iar el zâmbea, cu mâna pe berea lui rece. Avea ochii limpezi și calzi. Îl fura din când în când doar televizorul. Era obsedat de muzică, de uitatul pe pereți, cu privirea întredeschisă. Nu ne urmărea neapărat, dar dacă voiai să revii în flow și să lași telefonul, râdea de tine cu poftă, „hah, bine ai revenit, dragule”.

Te simțeai oarecum confuz și inadecvat. Să stai la o masă și să nu vorbești cu ochii ăia purtători de bună dispoziție. Ne dădeam și noi seama că făceam o tâmpenie când stăteam pe telefon și că ignoram bunul-simț. Dar el te ierta, mult spus ierta, știa cum suntem noi, ne înțelegea. Rezona cu noi, deși era cu vreo zece ani mai mare. Habar n-aveam de ce-i eram noi prieteni. (Cum zicea M.S., omul meu era un fel de „director de conștiință”, în jurul căruia roiau tinerii.)

Iubea oamenii, zâmbea cu bunăvoință. Îmi amintesc cum într-o seară a făcut ochii mari către noi toți, răsfirați pe la mese, și ne-a spus, aproape cântând: „chiar așa, CE este ATÂT de important încât nu poate aștepta până ajungeți acasă?”, accentuând cuvintele ce și atât. Apoi a râs, în felul lui. Era țipătul lui retoric înainte de marea deconectare, mă rog, invers de fapt, conectarea definitivă la rețea. Intram deja în era scroll, jocuri, poze, mesaje la nesfârșit, la orice oră. Vedeam primii „nebuni” care vorbeau, Doamne, singuri pe stradă, pe hands-free.

Cred că îmi amintesc momentul în care a început și transformarea lui. Într-o zi a apărut cu un telefon cu butoane în mână. Schimba câte un sms de coordonare cu soția, atât. Nu era preocupat de eficiență. Era OK să piardă timpul oricând și oriunde, chiar și atunci când oamenii întârziau la o întâlnire. „Și ce, o fi pățit ceva omul.” Era singurul care nu stătea fixat pe ecran între pauzele sale de orice.

O lună, un an, nu știu cât a durat până s-au mutat toate coordonările noastre pe telefon, acolo unde el, prietenul nostru bun, nu era.

Simțeai marea adicție și-i vedeai pe toți cum stau cu mâinile pe buzunar, gata să scoată telefonul. Tot mai rar auzeam acel „lasă dracului telefonul”. Dispăreau și ultimele fire de rezistență, prietenii care te scoteau din ghearele telefonului, și asta tot mai rar.

Mica capitulare.

Înțeleptul nostru, în vreo doi ani, și-a luat și el câteva ecrane. Cum să nu, din moment ce era înconjurat de ecrane, singur printre telefoane. Îl vedeam prin birt, retras la bar, cu ochii-n tabletă, pierdut în colțurile dubioase ale internetului. Îl prinsese valul. Descoperise o mișcare pe youtube din care se hrănea. Acolo, oameni cu gravitas, vorbeau despre istorie, fapte mari, bătălii celebre. Îi străluceau ochii, corpul lui era cu noi, noi eram fără el, el era ca un copil cu o jucărie nouă, absorbit. Toți eram absenți într-un fel, cam jumătate de seară. S-a predat și el, la fel ca noi, băieților din Silicon Valley.

L-am revăzut recent, zece ani după adicția lui de istorie pe tabletă.

Părea ieșit din ecran. The old lovable him, cu o bere în mână. Ce bucurie.

 – E un bou. E de căcat. Mâine îmi dau demisia, nu mai suport! Înțelegi? Nu mai suport! E un bully.

E o femeie tânără, cu suflu de adolescentă. Aud în vocea ei furia pe care am purtat-o și eu, vreun deceniu după ce terminasem școala. Ascult, fără să vreau.

E vorba de un șef care vorbește urât cu ea. Nimic nou sub soare. Știu, la primă mână, impactul disproporționat pe care un singur om, un singur suflet, îl poate avea într-o organizație.

Sunt locuri unde oamenii se furișează printre birouri, ca niște câini plouați, cu privirea înfiptă în mocheta gri. Se ocolesc, chiar și la aparatul de cafea. Mailurile. Forward-uri lungi, conversațiile echipelor de veterani din firmă, care ajung la tine, „un junior”, din greșeală. Dai un scroll în jos și vezi mațele organizației: cum scriu, cum bârfesc, la ce râd proaspeții tăi colegi. Tonul, mai ales tonul, apoi adjectivele, oglinda fidelă a temperaturii emoționale din organizație. Organizații vechi, „stabile”. Și n-ai ce face, ai semnat deja contractul, nu ai nimic altceva în mână, niciun plan B, într-o piață a muncii etern nefastă pentru tineri.

Nu, business-urile nu mor pentru că sunt conduse de bullies. Business-urile mor când nu mai au bani. Am stat la suficiente ședințe și înțeleg spiritul de grup al managerilor, am trăit suficient ca să înțeleg cum acoperă puterea abuzul. Sunt pline ziarele de investigații despre abuzatori porcoși, cu rădăcini adânci în acele companii, ca lucerna, pe care nu-i poți extirpa nici cu regulamentul în mână.

Îmi plac companiile tinere, organizațiile, haosul, entuziasmul și încrederea aia incipientă care înlocuiește procedurile. Zilele fluide, simțul extraordinar al priorităților, balansarea puterii și eliminarea abuzului, cu orice cost. Sigur, sunt locuri unde există, dacă vreți, dreptate, dar acele locuri sunt locuri unde, de regulă, te autoexploatezi, căci acela este prețul dreptății.

În unele industrii, când ești tânăr, ai două opțiuni solide: te autoexploatezi sau te exploatează alții. Dai cu banul și cu puțin noroc ajungi în locul în care înveți meserie.

După aia, depinde.

Urmează stația Izvor.

Mi-aș dori să-i pot spune ceva, nu știu, să-i urez un fel de „Go, girl!”, „Dacă poți, pleacă!”, „eu n-am avut de învățat nimic de la niciun bully”. Am rămas hiperconștient și uneori suspicios fără motiv. Dar ar fi cam creepy ca un bărbat în toată firea să zică asta cu voce tare într-un metrou, în mijlocul zilei, mai ales că Gen Z nu ne iartă nici dacă ne uităm la ei.

Mă ridic de pe scaun, mi-e somn, toată lumea pare adormită în vagon. Îmi văd chipul în geam, aud sunetul strident al frânelor, am ajuns.

Aer, în sfârșit.

Cât de viu e la suprafață acest oraș numit București.

Ghicitoare: știți care-s cei mai faini vecini la bloc? (vedeți răspunsul la capăt)

Trecuseră deja trei luni de când mă mutasem în apartament și viețuiam într-o dulce liniște. Mă felicitam dimineața pentru că găsisem un apartament sub geamul căruia ciripeau păsări și băbuțe liniștite. Bine frate, știi să execuți o chirie faină. Mă pupam pe creier de abil ce eram și cum reușisem eu să miros singurul agent imobiliar onest din sectorul 1.

Sincer, când ești tânăr și te trezești buimac în fiecare zi, ca un gen Z-er, și auzi pentru prima dată în viața ta o bormașină, nu-i dai atenție. Știi că orice vine, va și trece. Ești verde și necopt. Nu ești conștient de un simplu adevăr despre o categorie de meșteri exotici care renovează apartamentele în România: n-au timeline și n-au deadline.

Să explic pentru burghezii care nu au făcut niciodată în viața lor managementul unui meseriaș. Sunt muncitori în țara asta care pot începe o lucrare toamna și pe care o execută episodic, în intervale scurte, câte puțin în fiecare anotimp, ca un muncitor peren care rodește doar din când în când.

Da, al meu meșter din vecini era un muncitor peren. Venea la două-trei zile și dădea câte o gaură în peretele comun cu dormitorul meu. Rutina lui? Deschidea ușa, desfăcea o bere la doză, elibera un mic râgâit, apoi pornea bormașina.

Făcea asta regulat, din octombrie până cândva în ianuarie. Începusem să am coșmaruri. Visam cu bormașina, visam cu găuri, cutremure. Într-o dimineață m-am trezit convins că stăteam întins pe scaunul stomatologului meu care îmi curăța canalele cu un rotopercutor.

M-am dus la vecini să-i întreb dacă știu ceva despre cam când se vor termina lucrările. În afară de Gică de la 1, văduvul alcoolic, toți băteau câte un șnițel. Ai fi zis că eram într-un bloc de tobari începători. Nimeni nu mi-a deschis ușa.

Se crăpase de ziuă când am ajuns acasă de la un chef studențesc monstru, obosit și preavorbit, ca un politician după noaptea alegerilor.

Cred că adormisem în pat și am visat că mai am nevoie de o ultimă țigară înainte de culcare. Tremura totul în jur. Peretele meu era plin de ciocănitori neon, care aveau, în loc de cioc, niște buze groase, vișinii, generoase, umflate cu acid hialuronic. Aceste ciocănitori își loveau buzele groase de peretele meu și scoteau un fel de sunet de ventuză, flop-blup.

Practic, pupau peretele.

Flop, blup, apoi bormașina, brrrz.

Flop, blup, brrrz, iarăși bormașina.

Vârful unui burghiu apăru la mine în f***ing dormitor. În mijlocul peretelui comun din dormitor se făcu o gaură cât un deget, prin care vedeam muncitorul din vecini, îmbrăcat într-o salopetă albastră, cu părul lung, blond. Mirosea a Old Spice.

Am luat o țigară în gură, am băgat-o prin gaura din perete și am așteptat până mi-a aprins-o meșterul. Am fumat-o în liniște, apoi m-am trezit din vis.

A mai dat o singură dată cu bormașina, peste vreo săptămână. La vreo două săptămâni s-au mutat doi corporatiști decenți lângă mine. Nu tropăiau, nu se certau, singurul lor defect era că-și spălau hainele după ora 10, seri în care eu visam cu ciocănitori cu buze umflate cu acid hialuronic care-mi pupau pasional peretele din dormitor.

Sunt, cum s-ar spune, un caz fericit. Doar în vis mai aud bormașina.

Cât este normal să dureze, când stai la bloc, o renovare cu bormașina?

Pe termen lung, ca să știți, eu visez să mor la casă, indiferent la ce residens visați voi.

***

(Răspuns ghicitoare. Î: Știți care-s cei mai faini vecini la bloc? R: Ăia care sunt plecați!)

I-am văzut cum coboară teferi din mașinile lor scumpe, grele, „safe”. Habitaclul rămâne integru chiar și după cele mai fioroase accidente, de regulă în urma coliziunilor cu mașini mici, conduse de noi, restul. Într-o singură seară rad câte o familie care se întoarce de la cumpărături într-un Clio. Doi copii pe trecerea de pietoni. Un tânăr polițist într-un Logan.

Oamenii ăia, după un accident, ies din mașinile lor în câteva secunde și aruncă un ochi spre mormanul de fiare, sticlă, sânge. Nu-mi dau seama ce simt ei în acel moment și cum se manifestă sperietura lor, dacă acea sperietură există. Poartă expresia unor oameni care realizează doar că treaba este groasă.

Se întorc cu spatele la victime – pare că, oricum, nimic nu mai este de făcut și nici prim ajutor nu știu cum să acorde. Se uită la propria mașină, evaluează situația, e bună de aruncat la gunoi, își caută telefonul și borseta din piele neagră. Mulți sunt obezi. Respiră greu, au cămașa desfăcută la gât, mai toți au aceeași constituție, o corpolență aparte, aerul unui om care se aruncă din scaunul directorial direct în mașină.

Poate sună la salvare. Uneori. Dar la avocatul lui sigur sună.

„Costele, e groasă!”

”Costele, am făcut o prostie!”

„Costele, fii atent, e rău!”

Sunt oameni crescuți în deșerturile civice din România, unde corupția a înflorit, iar mașinile lor sunt doar o petală scumpă în floarea averilor lor. Singura salvare la care se gândesc este salvarea lor.

După ce ucid un om pe trecerea de pietoni, gonind cu o sută prin localități, sau după un sprint nereușit pe linia continuă, nu-i vezi niciodată terminați într-un colț sau prăbușiți lângă un copac. Umblă de colo-colo, surescitați, cu telefonul la ureche, sus-jos în dreptul unui gard, cu spatele la locul dezastrului, gesticulând apăsat, cu Costel pe linie, avocatul lui.

Dacă oamenii din jur îl apostrofează sau tensiunea crește, privirea lui devine sălbatică, ca a unui animal încolțit. Va proiecta aceeași forță cu care-și conduce afacerile dubioase. Este de neatins. Sunt de neatins.

Sirenele, poliția, declarațiile. Gură cască se duc acasă. Cei sensibili respiră greu, cu mirosul morții în nări - miros de fier și miros de ulei ars.

Ucidere din culpă și cam atât.

Pe week-end va fi înapoi în vila lui, iar luni dimineața o secretară blândă îl va întreba cum se simte.

Ieși din bloc, cauți aerul curat. Semnalul iernii, de vreun deceniu și ceva, sunt noxele, care pur și simplu plutesc deasupra caldarâmului de pe lângă arterele mari și te sufocă. Mai trece un vânt palid, rece, aduce un strop de aer, apoi iarăși nori de gaz de eșapament.

Orașul ăsta te ucide lent, și el.

Vine iarna.

Memoria... Am asistat acum ceva ani la o scenă instructivă: o mamă, cu rădăcini într-un mic sat din Ardeal, mutată de vreo două decenii în Austria, cu ocazia unei vacanțe în România, încerca să-și convingă copilul să mănânce o roșie adevărată. O roșie mare, plină. Copilul, stupoare, refuza să înghită felia aia indigenă, prea parfumată pentru gusturile lui așezate, obișnuit fiind cu lanțul alimentar occidental, care este așa cum îl știm.

Mă uit pe geam, sunt cu spatele la direcția de mers. O vacă, două vaci, curți dezordonate, șantiere pline de utilaje dezmembrate, gări fantomă și, mai rar, câte un om aplecat pe câmp. Sunt pline revistele anilor 1970-2000 cu bancuri despre discuțiile din tren, snoave din gară, plecări ratate și peroane numerotate greșit. A, și oameni care-și văd sfârșitul pe șine. Mobilitatea unei generații era definită prin călătoria cu trenul. Povestea lor: să vină trenul la timp (are întârziere?), să reușească să urce în timp util (câte minute stă?), să se afle pe peronul potrivit (unde vine?), să nu aibă întârziere la sosire (avem întârziere? recuperăm?), să nu fie frig (căldura e stricată?) În final, contactul cu nașul, o autoritate for real.

Vagonul, lumea aia mică, în care, pentru cele câteva ore de mers împreună, participi, voit sau accidental, la desfășurarea unor povești neașteptate și - garantat - ești supus unor microagresiuni. Fragmentele alea de convorbiri, bârfele, rafiile, bătrânii, studenții, turiștii. Uneori, la 6 dimineața, plutește în aer un fel de convivialitate, alteori sunt doar diminețile ursuze și cafelele de termos, șoaptele și apoi trezirea telefoanelor ce rup monotonia și timpanele noastre, nenorocitele astea de telefoane.

Adorm, plutesc într-un soi de acceptare caldă. Miroase a bere stătută, miroase a tot ce poate mirosi într-un vagon deschis. Doi adolescenți vorbesc despre ceva, trebuie să fie ceva important, le simt entuziasmul din voce, râsetele înăbușite, uite, lumea, în tren, parcă orice lume e mai legată într-un banal tren.

Dacă am merge mai mult cu trenul, poate ne-am înțelege mai bine, cine știe. Se discută politică, fără entuziasm, se recunosc voturi, așa pare prin perdeaua caldă după care e conștiința mea, și mai pare că votul ăla „extremist” are sens în mintea lor. Poate și în mintea mea. Privesc pe sub gene și văd o mână muncită care dă scroll peste niște manele care se aud încet, foarte încet, ca un greiere manelist într-un borcan. Mă gândesc la dezamăgirea asta balcanică față de alți oameni, toată neîncrederea noastră, cine știe, poate antidotul dezamăgirilor noastre întinse în aceste decenii se află într-un vagon CFR.

Poate chiar ne-a face bine să rămânem decuplați de locomotivă, într-un câmp, o săptămână, două, o lună, poate chiar până vine iarna într-o haltă oarecare, să încropim un refugiu pentru mamaile din tren, să bem ultima bere caldă cu zilierul navetist, iar când ajungem acasă și ne îmbrățișăm soțiile, sub soarele ăsta difuz de București, și când ni se vor umezi ochii după acea îmbrățișare, poate atunci vom cântări și înțelege, până la urmă, cât de mult noroc am avut în viață.

Pentru asta am avea nevoie de un anti-miracol. O revoltă spontană a tuturor bateriilor din mașinile noastre iubite, revoltă care să lase cu gura căscată generația comozilor când vor auzi auzi hâc-ul înfundat al unei baterii moarte. Privirea aia speriată și neliniștea de a sta la coadă pentru un bilet, disconfortul și primul pas într-un tren unde vor recunoaște o senzație familiară, Doamne, de când n-am mai mers cu trenul.

Ar fi ceva.

De obicei, când îl simțeam în starea aia, mă uitam și eu în direcția în care-și fixase el privirea sau studiam trecătorii din spatele lui, urmărind cu colțul ochiului momentul revenirii. Cred că era un fel de expresie a prieteniei, dacă stau să mă gândesc, acea așteptare.

S. era strivit de jobul lui. De lipsa de sens, în general, de conținutul muncii lui, de socializarea forțată, de urgențe, de (re)prezentarea unor „company vision”. Simțea că vorbea în gol în timpul zilei, iar seara se retrăgea oarecum absent la barul hotelului cu aer stătut, în orașe pe care niciodată nu apuca să le viziteze în liniște sau chiar deloc.

Suntem copiii erei preinternet. Iubeam cărțile dintotdeauna, nicio surpriză. Muzica alternativă, pop-ul și jazz-ul, vinilurile, toți munții, toate hărțile aproximative cu care ne pierdeam prin Retezat. Pofta dezbaterilor. Să întinzi o idee până târziu în noapte.

Cât timp a trecut până l-a nivelat munca? 20 de ani? Cam atât.

Nu ne plac șefii nici acum. Atunci uram șefii. Am aflat amândoi prea târziu că suntem firi cărora nu le plac șefii, autoritatea expeditivă. Mie nu-mi plăceau stăpânii, vătafii sau formele abjecte de angajare pe care o economie în curs de dezvoltare ți le putea oferi. S. a fugit de asta. A plecat pur și simplu. Avea nas, încă de foarte tânăr, pentru a detecta abuzul și toate formele de manipulare profesională ale noii generații de manageri, formați după caiete de leadership occidentale traduse în grabă, pe care nu le puteau pune în practică, ei fiind educați în solul acid al comunismului.

S-a dus într-un loc prosper, unde a aflat că nu-i plăcea birocrația occidentală, discriminarea fină, autoritatea piramidală și discreționară a unui singur individ, politicos, de altfel, celebrul tavan de sticlă la lucru, locurile rezervate localnicilor și încă mai câte.

Unii oameni, ca noi doi, nu sunt construiți să se așeze liniștiți în rândul trei, între două birouri albe, într-o organigramă ramificată la infinit, de unde să joace „office politics” sau unde să-și facă castele de putere printre regulamente și proceduri, gârboviți pe tastatură. Nu am fost construiți pentru acele birouri, dar am rezistat în ele.

El ar fi trebuit să se facă un cercetător. Poate universitar. Setea lui pentru cercetare, citit și scris, nu s-a stins niciodată. Și astăzi scrie pentru companii, think-tank-uri. Cercetează și scrie. S. are de ales, întotdeauna a avut de ales, dacă n-ar fi fost... banii. Poate e prea târziu. Cu trei copii în Occident, naiba știe.

L-am revăzut recent. Își ținea mâna caramelie pe stomac, un gest neschimbat, dobândit cândva prin liceu, când așteptările și presiunea celor din jur deveniseră deja palpabile. N-a răspuns bine la stresul examenelor. Acolo, în punctul ăla de pe corpul lui, simte el cel mai tare când nu e bine. Era opt seara, ieșise dintr-un Zoom lung. L-am întrebat ceva de cum stă cu work-life balance, un clișeu oribil, n-am reușit să zic nimic inteligent, prea târziu. S-a uitat la mine destul de mirat, conversația despre „echilibrul muncii” nu era în meniul nostru uzual, și mai ales nu în termenii ăia. Urma să-i explic.

„Work-life balance e cea mai mare tâmpenie inventată, dragul meu S. Omul nu e un puzzle pe care îl desfaci după cum vrea societatea, apoi îl reconstruiești. Nimeni nu ne-a zis că orele astea date de Dumnezeu, dacă le trăiești în scârbă la job, acasă tot acru ajungi și că vei visa frânturi de ecrane. N-a prevăzut nimeni că atunci când firea noastră nu e aliniată la munca noastră, vom simți multiplicat talpa grea a jobului, apăsarea deceniilor, uniformizarea, rutina. Ocupația și sufletul, iată două chestiuni despre care n-am discutat destul, dragule. Nu-i așa că nicio muzică, niciun homar cu unt și nicio casă frumoasă nu compensează golul. Nimeni nu ne-a spus, nimeni nu ne-a spus că orele vândute din timpul nostru ne vor defini.”

Nu i-am zis nimic din cele de mai sus, am lăsat liniștea să-și facă treaba.

Sorbim din limonadă. Ne uităm departe, pe fațade — au ceva fațadele astea renovate. De o vreme nu se mai plimbă oamenii cu ochii-n pământ. Trece un grup de tineri prin fața noastră, luminoși și zgomotoși, cum am fost și noi. Știm toate conceptele sofisticate, vedem defectele structurale pe piața muncii, știm ce este antreprenoriatul, ne-am târât cu salarii de mizerie, am citit despre „starea de flow” ș.a.

Mai bine plecăm acasă cu experiența unei seri intacte, plăcute. Evaluarea carierelor noastre o păstrăm în peștera amintirilor, unde, la intrare, scrie cu vopsea roșie:

„A nu se vizita, prea multe răscruci.”

Dispariția fețelor de masă. Înțeleg că Horeca nu mai e dispusă să lucreze cu fețele de masă. Decor inutil. Petele de ulei, spălatul, dracii. Sosurile afurisite, pline de coloranți tari, da. Dar nimic nu e mai deprimant decât ce avem acum în România: hectare de terase de mobilier ieftin, din plastic, PAL sau metal, unde ești servit în tăvițe roase și spălate cu detergenți mult prea parfumați, în care băltește supa, printre feliile de pâine pleznite pe o hârtie de tavă, neapărat cu reclame.

Uneori, când n-am de ales și ajung la tavă, pe o terasă oarecare, într-un oraș oarecare, aleg să mănânc cu privirea ațintită pe un perete, pe o floare, pe un tablou, ca un om pierdut, absorbit de ceva aleator.

Desfăcea pâinea încet, o mirosea și o studia o secundă, două. Eu eram acolo, nemișcat, cu coatele pe masă, și priveam în liniște cum o manevra. Era o pâine densă, cu cartofi. Ținea cu zilele. Șase, opt. O așeza pe un fund mare de lemn, unul care nu se folosea niciodată la tăiatul cepei. O fixa bine cu mâinile lui puternice. Arăta ca un atlet și mirosea a fân. Scotea un cuțit vechi de un deceniu, ce fusese ascuțit de nenumărate ori, până ajunsese să se curbeze, și tăia atent o felie de pâine, perfectă, egală în grosime. Repeta încă o dată operațiunea, după care înveli pâinea rămasă și o lăsă la marginea mesei, lipită de perete.

Rar, când ajung în Italia sau într-un restaurant old-school din România, cu mese acoperite de fețe de masă în carouri, pentru câteva secunde rămân perplex. Dac-o pătez? Erik, goddam it.

Când era iarnă și aveam foc în sobă, le punea puțin la prăjit. Fire tăcută mai degrabă, nu prea vorbea. Uneori îmi zicea că „vine imediat”, în timp ce pregătea două farfurii emailate, curate ca lacrima, puțin ciobite la margini. Frecam niște usturoi de felia de pâine, iar după aceea o ungeam cu un unt moale adus din cămară. Nefiind prea îndemânatic, pătam imediat fața de masă. Picăturile de unt lichid se făceau cât un bănuț. Le observa imediat. Se uita la mine și-mi zicea „Ai grijă, măi copile, să nu pătezi fața aia de masă.” Prea târziu. Convenția? Nu mă certa. Îmi zicea doar să nu fac pete, după ce le făceam.

Stăteam și molfăiam împreună câte o felie de pâine cu unt și usturoi. Avea poftă. Termina o felie de pâine din trei-patru îmbucături. Se auzeau pașii ei și poarta care se închidea. Venea bunica să ne gătească mâncare adevărată. Noi, trișorii, rupeam rândurile.

Sunt oameni pentru care mâncatul unei felii de pâine e un eveniment.

Bunicul meu știa cum se mănâncă o felie de pâine.

Părinții lor, generația frig, generația sapă, toaletă în fundul curții, nici nu vor să audă de sat. Numai dacă satul e lipit de oraș - satul dormitor, adică. Semidetașați. Își amintesc noroiul, penele de curent, camerele mici, pereții reci. De acolo, din acele sate fără locuri de muncă, se fuge.

Nepoții, ziceam, văd câmpuri verzi, peste care trece un vânt domol și transformă iarba-n valuri ce foșnesc. Via, perele putrezite, iarba cosită. Animalele. Un cal majestuos. Un cal, cu privirea lui oarecare, în care nepoții citesc resemnare ori ceva feeling.

Părinții lor, crescuți cu greu la sat. Cel mai mult au suferit sensibilii, temperamentalii, cei alcătuiți slab. Oasele lor și firele de mușchi care pocneau la fiecare ieșire pe câmp. Apoi, iarna. Tortura zăpezii și hainele care niciodată nu țineau de cald. Ori cele care țineau, dar erau grele de te striveau. Fuga la oraș, soluția.

Nepoții, feriți, cocoloșiți, atașați de mirosul umed din curte, de găinile blege. Copiii adormeau cu ochii-n grinzile superbe de lemn. Azi, nepoții adulți, când trec pe lângă o casă distrusă, în bocancii lor tehnici de la Decathlon, și văd o grindă din aia maro, ce strigă ceva spre cer, dintr-un maldăr de cărămizi ori din noroiul pereților din lut, topiți de timp, au un nod în gât. Părinții lor văd un morman de ceva, care acoperă niște amintiri ce merită acoperite.

Iată, grinda bunicilor mei, își zice un nepot.

Unii dintre acești nepoți, după ce ajung acasă, se uită în e-banking și-și caută pe OLX o casă țărănească pe care s-o salveze.

Să se salveze puțin.

(Am tot făcut aceste ilustrații cu AI, prompturi pe stilul lui Van Gogh. Le folosesc și le detest. Va trebui să-mi scot aparatul foto în curând. Mă uit la ilustrațiile astea și mintea mea nu le poate da substanță.

Nu sunt reale, pentru că nu ies din mâna unui om. O poză proastă, declanșată cu intenție, e infinit mai umană decât toate ilustrațiile astea. Oribil și drăguț, până la un punct. Dilema mea.)

Acum trei ani am scris o carte de poezii experimentale, în vers alb, în engleză, despre cum ne face să ne simțim timpul petrecut în social media. Am scris despre nostalgia primelor telefoane și “Te iubesc-uri” trimise prin SMS, despre prietenii rupte sau tulburate în urma unor certuri în social media, despre umbra pe care ne-o proiectăm în digital, atunci când nu ne vede nimeni.

Niște idei pe linguriță, consumate în câteva cercuri poetice de nișă americane.

Decisesem să las în urmă engleza care, vreo 15 ani, fiind limba principală de lucru, mi-a contaminat tot vocabularul în română. Cartea aia a fost cântecul meu de rămas bun. După ce am pus pixul jos, m-am apucat de cântat.

(Prea multe cuvinte descărcate. Am rămas cu un gol. Muzica umple.)

Altfel, social media azi:

Oriunde te uiți, cu oricine vorbești, dacă omul are o fărâmă de detașare lucidă, când vine vorba de social media, “internetul din internet”, îți va spune în ce hal s-a degradat platforma socială cutare.

”Poie, tu ai văzut cum vorbesc oamenii acolo?”

Da.

S-a schimbat aerul conversațiilor. O picătură de oțet nu acrește supa. Nici măcar o linguriță. Dar un polonic, da. Ăla da, oricât de mare ar fi oala. Azi, social media a ajuns să fie în cea mai sălbatică formă a ei. Azi social media există în cea mai profitabilă formă a ei:

La început, o postare era extensia omului real. Cuvintele erau livrate de un cetățean cu nume și prenume, adresă, cu o poză de profil, alături de familia sa, spre exemplu. Oamenii nu se autocenzurau, dar aveau totuși un simț al demarcației. Uite, până aici mă duc.

“Persona offline” scria și în online. Doar în penumbra forumurilor ascunse la marginea internetului se mai linșau frontal oamenii, anonimi, ascunși după nick-names și ecrane negre. Acele locuri erau locuri ocolite de oamenii serioși, din cauza concentrației de neplăcuți și a proastei dispoziții, generalizată.

Mergeam pe Facebook ca să arătăm ceva - un copil, o vacanță, o carte, un film. Sau spuneam ceva, o idee, pe care alții o dezbăteau. Nu (prea) erau influensări. Dacă te contrazicea cineva, lipea două trei argumente pe wall, ei bine, la un moment dat, destul de repede, dezbaterea se termina. Nimeni n-avea chef de venin mai mult de o dimineață.

Certurile erau mai degrabă poziționări. Certăreții erau ca acei câini de pe lângă casele cătunelor noastre semi-părăsite. Câinii ăia care ies la harță și intimidare, de după gardul unei case, știind bine că se află dincolo de limita gardului. Niște lătrat, un hei înapoi apăsat - gata.

Dar limitele s-au dilatat. Acreala a permeat și oamenii latenți. Oameni decenți, care de regulă zic pas la certuri, ajung în prima linie, victime, sau după caz, mici abuzatori verbal.

X, bucătar. Obișnuiam să bem câte o bere târziu în noapte, acum vreo două decenii. Un om jovial – o plăcere să stai la masă cu el. Azi, aparent, implicat în certuri monstru, online, despre, ca să-l citez, “cât de proști sunt unii.”

Treaba asta la un moment dat se va termina. E prea mult. Sunt puțini cei care strică supa, ce-i drept. 10%? Suficienți, polonicul acrit.

Social media azi e plin de maidanezi sălbatici. Un spațiu nociv, din care, onest, nimeni nu mai pleacă luminat. Printre maidanezi, devii maidanez, ori te retragi și te uiți de pe margine, cum face majoritatea.

Mai avem și asta. Iată, ca idee, legătura dintre abilitățile cognitive și participarea politică în online:1

Pe de altă parte, știm de ce suntem acolo în social media, co-dependenți. Mergem acolo pentru că suntem într-o “inevitabilitate socială”.

Pentru că acolo s-au concentrat oamenii și resursele.

Va fi bine, dar nu prea curând.

Are dreptate. La orice eveniment cu lumina stinsă, unde se adună mai mult de 10 inși, experiența devine un coșmar luminiscent-fonic.

Cum zic americanii, the collapse of silence. Și lumina care taie ochii, aș mai adăuga.

Popcorn (ori ceva) s-a ronțăit dintotdeauna. Oamenii au râs, s-au foit, apoi s-au scuzat. Mai auzeai un foșnit prin cinemauri, un oftat, un chiuit asincron cu arcul narativ. Reperul era destul de jos, zgomotul era mai degrabă excepția. Lumini veneau doar din ecran. Mici inconveniente peste care treceam ca să fim “în pulsația comună”. Respiram același aer, la același film, ceea ce era “fun together”.

Ieșeam cu un zâmbet larg și deja acolo, pe holul cinematografului, îl iscodeam pe om.

”Ți-a plăcut?”

”Ei, e mai complicat, hai la o bere, să povestim!”

În bar urma dezbaterea. Mai îngânam câte un personaj, ne mai certam. Eram în dezacord fie pe fond, fie pe formă. Venea și verdictul în final. Suna, de regulă, așa: “idee bună - execuție așa și așa.” Sau invers. Taxiul de după miezul nopții, casa scării, oftatul, pătura și somnul adânc.

Epoca aia s-a terminat. O declar moartă.

Azi, la cinema, imposibil ca în 15 minute să nu scoată cineva telefonul. Vei citi, în plină beznă, ”da iubi”-urile, ”cum e?”-urile - adică toate banalitățile mondene despre logistica unor străini, înfipte în ochi tăi.

Ieși în hol. Te scuzi printre un soi de stafii cu privirea locked în ecranele înroșite de zeci de mesaje nepreluate. Oamenii nu mai sunt acolo doar pentru film, strict pentru film.

(În paranteză, la un concert oarecare nu poți ajunge cu privirea la scenă. Zeci de telefoane luminoase pe ”rec” îți vor înțepa retina. Totul se filmează și nimeni nu se mai miră că ne trebuie încă mii de hectare de centre de date să stocăm niște concerte înregistrate la o calitate dubioasă, pe care, să fim onești, nu le va mai viziona vreodată cineva.)

Mai există, desigur, speranță.

Am fost în vreo trei cinema-uri, într-un alt oraș magnet din România, care au renăscut după ce le-a reabilitat primăria locală. Filme curatoriate. Nu vând nimic la intrare. Avertismente pe ecran. Nu mâncați, nu foșniți. Liniște. O experiență agreabilă.

Tot acolo am fost, în vară, la câteva filme japoneze, de nișă. O mare de tineri cu telefoanele pe silent, cu ochii în ecran. Auzeai musca printre vreo 150-200 oameni. Uimitor. M-au încărcat.

Tinerii, tot ei.

Se poate.

În fine, pentru București, recomand un dușuleț cald, o felie de pepene rece sau o limonadă, un ecran și-un proiector.

Filmele bune se vizionează acasă, pe pereții albi.

Să vă povestesc.

Era primăvară. O noapte oarecare, mult după miezul nopții. Pluteam în patul meu, undeva în dulcea stare dintre somn și veghe. Cred că halucinam despre ceva formulare nedepuse la ANAF. Totul a început cu un ciocănit discret în planșeu. Unul, cioc, pauză, doi, pauză, trei, cioc, cioc, cioc.

Ciocănitul s-a transformat treptat în bubuituri. Unu, doi, boom, BOOOOM, BUM-BUM. Apoi polifonia ei, niște vocalize excitate ce coborau pe țeava caloriferului care dădea căldură de la oraș. La final, descărcarea lui ambițioasă, ca a unui leu fericit în savana lui personală.

Șapte minute intense în miez de noapte, suficiente cât să-mi strice somnul.

Dimineața eram praf. Stăteam în duș și făceam cerculețe de săpun în jurul ombilicului și mă gândeam că, dacă treaba asta se repetă, voi ajunge mort cronic de oboseală, sigur voi rămâne fără job, voi face accident cu mașina, mă voi lăsa de hobby-uri și mă voi transforma într-o coajă de om buimac care noaptea stă treaz, iar ziua doarme.

Fricile mele s-au adeverit. Am intuit bine. Cutremurele erotice se repetau regulat, la două-trei zile, fix la aceeași oră imposibilă: 02:30.

În unele nopți stăteam cu ochii țintiți pe tavan. Mă uitam la o pată gri și mă să simțeam ușor confuz. Încă auzeam ecoul unui dublu orgasm sincron pe timpan.

Trebuia să bat în perete la ora 02:30? E un lucru cunoscut că dacă întrerupi brusc plăcerea unui vecin, niciodată n-o să mai reparați împreună un acoperiș rupt de furtună. Lose-lose.

Când îți cumperi apartament, nu prea poți întreba vecinii despre cum fac ceilalți vecini dragoste, nu?

Trebuia să sun la 112? „Mă scuzați, dom’le polițist, respectele mele, sunt Poie de la 3, la etajul 4 vecinii mei s-au pus să rupă patul în stil Gorilla-level, ajungeți în 7 minute pă flagrant?”

Neah. Îmi trebuia un plan mai bun.

Știam că nu voi primi ajutor de la oamenii din managementul blocului: președintele asociației, om blând și degeaba, vax albina – zero inițiativă, administratoarea, femeie plinuță, empatică, specializată în ținut bancnote și bilețele pătate de bulion în folii de plastic – nicio speranță, vecinii, la fel, niște fricoși care evitau conflictul cu oamenii care arată periculos, așa.

Da, vecinul meu, să-i zicem Gorila Iubirii, era un om bine făcut, cu un aer de interlop. Eu sunt destul de „average și relatable”. Genul de om căruia i te poți destăinui. Diferența dintre noi era semnificativă, așa că am exclus din start soluția unei posibile confruntări fizice. M-ar fi bătut ca pe un mototol.

Concluzia la care am ajuns a fost că trebuia musai să negociez cu el.

Dar dragostea nu e ca bormașina – nu-i poți zice omului, știi ce, lasă scula, că e oră de liniște. Sexul consensual este una dintre cele mai frumoase cadouri pe care Dumnezeu le-a trimis pe pământ, cu condiția să se întâmple la momentul potrivit, cu omul potrivit și ulterior – preferabil – să vă căsătoriți. Glumesc.

Cum să pun problema? Mintea mea era ca o ciorbă scursă într-un rucsac.

Trebuie să-i prezint frumos problema mea, față în față, și să vorbim ca oamenii. Mi-am promis că o să dorm bine, ca să merg odihnit la negociere, pentru a ajunge mai aproape de o soluție decât de un dosar penal. Și că o să negociez exemplar, nu ca românii care sar direct la conflict sau umblă după ei cu punguța de feromoni de crap.

Așa că am petrecut noaptea la un bun prieten, ca să dorm bine și să fiu fresh la negociere.

Dimineața, la întoarcere, am schimbat câteva vorbe cu vecinul de la 1, văduv – pe care între timp l-am și iertat că fumează pe casa scării – și am aflat că Gorila Iubirii este un șofer de tir, actualmente fără job, care-și petrece ziua pe la cârciumă, compensând anii de nebăut, iar seara se desfășoară cu iubita lui, vânzătoare în mall. Am mai aflat că birtul lui se închidea la 02:00, la 02:20 era acasă, iar la și jumate începea acțiunea.

În timp ce urcam scările spre el, mi-era clar că tonul pe care îl voi folosi cu domnul tirist avea să determine rezultatele negocierii. Nu voiam să sun ca Inchiziția Victoriană, dar nici ca un papă lapte care poate fi călcat în picioare de un tirist fără tir.

Confruntarea.

Am bătut la ușă. Secunde de nesuportat. I-am auzit pașii grei. S-a deschis ușa. În fața mea stătea o gorilă păroasă, cu cămașa desfăcută până la ombilic.

– Vecine, am început, vreau să te rog să mă ajuți cu ceva. Mi-e greu s-o zic, dar uite, noaptea când veniți din oraș și vreți să vă distrați între voi, m-ar ajuta tare mult dacă ați face-o mai discret așa, că tremură tavanul și sincer să-ți spun, mă cam treziți...

În acest moment eu eram super pregătit pentru dialog. Dacă ar fi protestat, i-aș fi zis că sunt medic și salvez vieți. Dacă ar fi mințit, i-aș fi zis că îl înțeleg, aș fi mers pe empatie.

N-a fost să fie.

Vecinul tirist s-a uitat direct în ochii mei, a făcut un scurt „Horc”, ceva sunet dubios, ce părea că se aude direct din burta lui, și mi-a închis ușa în nas. După acest scurt dialog klingonian, am coborât la trei, am deschis ușa apartamentului în care stau, m-am aruncat pe canapea, ca un actor care a ratat audiția vieții lui.

A doua zi m-am întâlnit cu partenera lui. Vă imaginați că o știam deja după sunetul plăcerii ei, dar nu i-am auzit niciodată vocea vorbită. Era îmbrăcată fashion-trashy. Unghii lungi, coral. Zâmbea larg la mine, cu subînțeles. Părea că, într-un fel dubios, îi sunt simpatic și că este pe punctul de a-mi zice ceva senzual.

Nu mi-a zis nimic. Sau, mă rog, mi-a transmis ceva prin zâmbetul ei, dar eu, când vine vorba despre vecini, nu pun botul la mesaje subliminale.

Epilog.

Lunile au trecut în viteză. Toamna aurie a învăluit cartierul nostru, și, așa cum au început partidele de amor, la fel de brusc s-au și terminat.

Gorila Iubirii, am aflat ulterior, s-a reangajat la o firmă de transport. Face ture lungi și este prea obosit pentru acțiune.

Prietena lui, în schimb, n-a încetat să-mi zâmbească la fel de cald ca-n prima zi când ne-am văzut în casa scării.

Casa mea de vis ar trebui să aibă și un nuc în curte, sub care să mă pot retrage ca să oftez despre soarta lumii, cu o socată rece în mână. Ideea este următoarea: vreau să scap, măcar câteva luni pe an, de toate betoanele oribile și toropeala orașelor noastre înecate în noxe.

Când am plecat la drum, mi-am zis așa: din cele 1,25 de milioane de case părăsite sau nelocuite din satele românești, sigur îmi voi găsi perechea imobiliară. Casa aia îmi va șopti ceva de neînțeles și eu voi rămâne prins în vraja ei.

Poate șoapta ei o să mă tragă într-o adâncă nebunie și mă voi trezi într-un proiect multianual, restaurând o ruină de o frumusețe aparte. Poate voi avea noroc și voi lua o casă veche din lemn, gata renovată, în care voi lenevi toată ziua, tolănit sub niște grinzi tabace, cu o carte în mână și un câine la fel de leneș lângă pat.

Am străbătut câteva județe aerisite, m-am plimbat prin Colinele Transilvaniei, văile și pădurile din Hunedoara și am ajuns până și pe dealurile cărășene.

Casele vechi nu au fost iubite. Casele vechi nu sunt iubite.

Atașamentul nostru pentru patrimoniul construit este inexistent, cu excepția câtorva bule de oameni pasionați de patrimoniu. Ei sunt oamenii care simt un nod în gât când văd o casă distrusă.

Avem o țară plină de frumuseți prăbușite, putrezite până la ultimul căprior. Dărăpănături. În ele, zac uitate maldăre de haine putrezite, pe paturi putrezite, înconjurate de pereți crăpați până la temelie. Curți acoperite de mărăcini. Garduri oblice și terenuri în pantă. Lipsa canalizării. Apa în funcție de noroc: cu cât locul este mai idilic, cu atât mai mari șansele să n-aibă apă curentă. Vecini care împart câte un firav izvor montan.

Unele case sunt spectaculoase. Scumpe, renovate cum trebuie. De n-ar fi vecinul care scoate regulat boxa portabilă în curte, ar fi casa perfectă. Altele sunt pe marginea unui infern diesel. Am văzut o bijuterie săsească sub fereastra căreia trec zilnic mii de tiruri.

Dar să revenim la ruinele noastre salvabile.

Ajung în satul cutare. Mi-au plăcut pozele de pe net.

Apare proprietarul și desface lacătul ruginit. E de la oraș. Mutat la oraș. A venit special pentru mine, ca să-mi arate casa.

Intrăm. O cană agățată pe un cui, o sobă, o saltea plină de praf, o poză veche. Mucegaiul care a acoperit colțurile.

Tencuiala stă să cadă, agonia pereților.

Aflu că acolo, în acea cameră inundată de soare și pânze de păianjeni, și-au dat sufletul părinții lui. Mă uit în ochii lui. Nu clipește.

Ca de obicei, actele nu sunt în regulă. Trecem peste, se pot rezolva.

Vorbim de casă, amintiri, starea sa deplorabilă, zecile de mii de euro pe care trebuie să le mai bagi în renovare. Întreb de preț. Omul e fixat pe o sumă, fără un raționament anume. Vrea să mă ancoreze sus. Îi arăt fundația crăpată. Grinzile putrezite.

Casa, la cât trebuie să investești, valorează jumătate. Omul ține la casă, este a lui din neam în neam, chiar dacă acum e distrusă. Dar și-ar dori banii. Au mai văzut înaintea mea niște oameni casa. Omul crede că e semnal din piață. Știe de visul orășenilor care se văd la sat.

Iluzia lui? Că ceea ce oferă este unic și rar. Atașamentul, amintirea, lăcomia și dealul acela încărcat de povești i-au dictat prețul din mintea lui. Vrea să găsească un visător dispus să plătească emoția, nu zidurile crăpate.

Impas.

Dăm mâna, ne zâmbim și ne reîntoarcem în orașele noastre.

E sâmbătă și lumea a ieșit la plimbare cu miile. Privesc fluxul de oameni.

Moda a murit.

De fapt, nu mai există modă. Anything goes. Bărbații din orașul meu sunt bărbații erei post-fashion.

Trec valuri și valuri de familii obișnuite. Sute de bărbați cu burtică. Majoritatea poartă tricouri și pantaloni scurți. Gâturile tricourilor lărgite atârnă uneori chiar și până la piept. Le vezi părul de pe piept, operațiile și pielea arsă în V. Trei sfert dintre ei au burți impresionante. Bile.

Bile și brațe flasce. Bile sau mușchi lucrați. În fine, biluțe, bile, biloaie impresionante ce împung tricoul.

Mă uit la părul cârlionț de pe picioarele a mii de bărbați, încălțați cu sandale sau pantofi sport. Pe banca din stângă mea un bărbat vorbește la telefon și-și răsucește nevrotic părul de sub genunchi până-și face un mic moț. Poartă sandale maro, tocite. Are unghiile cârne, galbene, și pielea bătătorită pe falangele degetelor. Degetul lui mic îl călărește pe cel de-al patrulea deget.

Trece un obez. 60 plus. Pe tricoul lui scrie forever young.

Ruptura produsă de Covid? Ne-am încălțat în șlapi apoi am ieșit cu ei în parcul de lângă. Apoi până la magazin, după lapte, până la farmacie, supermarket, plajă, tren.

Suntem în era de hyper-casual. Fără nasturi, fără gulere și fără mașini de călcat.

Nimeni nu-și mai aranjează hainele. N-ai de ce, nimic nu trebuie aranjat. Doar să nu cadă de pe tine. Bărbații din generația mea au devenit niște cuiere umane.

Dezindividualizare. Haine - eros?, haina - gust?, haina - stil?, haina - autoritate? Nimic. Ne-am lepădat de pielea socială. Am devenit niște șerpi casual, toți la fel. Valoare supremă: comoditatea. E bine? Poate că e bine.

Bunicul meu din Ardeal ieșea la muncă în cămăși de muncă. Era totul fibră. Un țăran veritabil, cu mușchi bine conturați. Mă uitam la el pe dealul ăla verde și rotund cum dădea la sapă și mă minunam de forța lui. După o vreme cămașa se lipea pe el și se culca sub un copac, să se usuce.

Astăzi ar fi putut să apară pe coperta oricărei reviste de fashion.

Altfel, în privința modei, avem noroc, ca de obicei, cu tinerii.

E ceva sumbru în lunile dinaintea alegerilor. Candidații, înainte de vot, sunt ca niște câini de cursă, cu guri mari și urechi fluturând în vânt, alergând spre Palatul Parlamentului. În peluză, noi, cei care râdem, povestim, ne dăm ochii peste cap.

“Bagă tare, candidatule, bagă tare, că iese X și totul se duce pe apa sâmbetei.” Și câinii fug, după ceva iepuri falși, de parcă ne-ar auzi din stadion. Avem impresia, desigur, că suntem cu toții în același stadion și dacă ne mobilizăm tare în campanie, îi vom acoperi pe ceilalți. Inimile n-au fost, however, câștigate niciodată în campanie, și, mai mult, nu suntem pe același stadion.

Povestitorii gură de aur aud ce nu aud ceilalți. Ei aud oftatul unei bătrâne cu spatele rupt, furia unui tirist dintr-o parcare fără nume, bombănitul muncitorilor de pe un șantier clandestin. Povestitorii gură de aur s-au înfipt în spațiul ăla glacial pe care statul și toată clasa de mijloc, de business sau funcționărească, l-au lăsat în urmă. Și acolo, oamenii ăia, au povestit ceva, cumva, cu niște cuvinte pe care toți ceilalți le-am uitat. Acolo se câștigă alegerile, cu povești.

După alegeri, pleiada de analiști care n-a scos poporul din “prostimea dvs. nu știe ce vrea.” Neutri, reci, neimplicați. Analize, grile, scheme.

Cioran: “Filozofii au inceput să-mi fie indiferenţi in momentul cind mi-am dat seama că nu se poate face filozofie decit într-o indiferenţă psihică, adică într-o independenţă inadmisibilă faţă de orice stare sufletească. Neutralitatea psihică este caracterul esenţial al filozofului. Kant n-a fost niciodată trist. Nu pot iubi oamenii care nu amestecă gindurile cu regretele. Ca şi ideile, filozofii n-au destin. Ce comod este a fi filozof!”

***

Altfel: Superstore (2015). Talentul unor storytellers de a crea lumi complet false, dar agreabile. Filme cu oameni jolly, cu dinți albi, mult umor și perspicace.

(Exact ca muncitorii pe minim din supermarket, of course.)

***

Polarizarea internetului în ceva prea scurt, TikTok and co., ori prea lung – postări fluviu despre actualități, în loc de small talk. Ambele obositoare, prin volum ori idei puține, în cuvinte multe.

Cioran: “Nu există filozofie creatoare. Filozofia nu creează nimic. Vreau să spun că ea ne poate prezenta o nouă lume, dar n-o naşte, n-o fecundează.”

***

Mai aveți trei ani ca să învățați storytelling.

Ca idee.

Nu am niciun om lângă mine care să nu simtă spaima traficului modern de azi. Un drum lung, dacă ești un șofer civilizat - mergi regulamentar, nu riști - îți lasă impresia că te afli într-un pericol continuu. Un joc al supraviețuirii.

Și totuși, suntem pe partea bună a statisticii. În anii 90 mureau mult mai mulți oameni raportat la numărul de mașini, dar oamenii păreau mai puțin speriați. Suntem mult mai bine, cu mașini mai bune, cu centurile puse, dar într-un malaxor al barbarilor. Un an de condus fără centură, în niște conserve fără aer condiționat, în acei ani era mai relax decât două drumuri făcute astăzi pe un DN aleator.

Familii fierte sub soarele de august coborau din mașinile lor și asta a fost. ”Unde-i colacul, mă așteaptă marea.”

Suntem și-n paradoxul abundenței. Binomul ăsta - pe indicatori stăm bine, dar ne simțim ca-n ghenă, îl vezi la toate colțurile, nu doar în trafic. Oamenii cu joburi bine plătite, dar care-și sacrifică familia, alimente multe - alimentație proastă, informație multă - indigestie intelectuală, ș.a.m.d. Atunci eram mai rău pe statistică, dar ca ”animale de trafic” ne simțeam mai bine. Nu știu, poate eram într-o inconștiență colectivă.

În secolul în care traficul auto este regele suprem, toți morții șoselelor sunt evacuați în grabă. Șoseaua se spală. Mașina e tractată. Orașul respiră ușurat după ce ultima pată de sânge se scurge-n canalizare. Regele șofer va ajunge acasă, își va îmbrățișa soția din suburbie. “Totul OK?”, “Da, ce n-ar fi.” Until next time.

România a fost campion la deblocat traficul - și atunci, la fel și astăzi.

Sistemul funcționează. O mică pată de ulei. Semnul discret că acolo cineva s-a dus.

Aș pune, în locul fiecărui om ucis în orașele noastre fără radare și fără poliție, o statuie albă, în poziția în care omul și-a dat sufletul. Aș mai pune pe fiecare bloc sau casă unde o iubită stă cu pumnii încleștați, câte o bulină albă: “Clădire expertizată visceral. Grad I. Un om suferă aici și nu se va vindeca niciodată, indiferent de câți terapeuți va vizita.”

***

Era primăvară, pe înserate. Eram doar un copil. Mergeam agale spre casă cu S., într-un deceniu lent, printr-un frig prea tăios pentru oasele noastre subțiri. Într-o stație de tramvai lumea se adunase în jurul a ceva. Umbre. Un vatman cu fața-n palme, prăbușit pe o bordură. Plângea. Ne-am apropiat de tramvai.

”S., vezi ceva?”

”Cred că e un om sub, Poie, parcă, nu știu…”

M-am uitat și eu. Era beznă, dar nu suficientă. Am văzut doar un pantof bărbătesc.

În zilele ce au urmat plecam capul pe așternuturile curate, visând la acel pantof.

Primul om.

Am făcut o nouă secțiune. Vecinii ca formă de (auto)tortură, povești din Bloc Inferno.

https://www.poie.ro/s/bloc-inferno

Nu v-am abonat cu mailul vostru. O puteți face voi, dacă aveți chef. Voi nu sunteți useri sau adrese de mail. Noi ne-am întâlnit aici mai degrabă pentru niște confesiuni.

Acolo vorbesc prin masca de pe ceafă. Se mai judecă, se mai înjură. Poate nu ne recunoaștem.

Pe “Bloc Inferno” am deschis și comentariile. Așa e OK, din moment ce poveștile sunt publicate, într-o primă fază, pe un forum public. (aici).

Pe “Poie” n-am vrut comentarii. Internetul n-are suflet și e plin de bad boys care vor să demonstreze.

Într-o zi, poate.

E un parc verde-crud, plin de copaci, ce arată ca randările și machetele alea superbe ale unor residensuri nouveau din România, în care apartamentele se vând la câte sfert de milion de Euro bucata.

Diferența dintre parcul meu verde și parcurile acelor residensuri este următoarea: parcul meu chiar există în mărime naturală. Copacii mei, plantați în comunism, încă poartă memoria primilor bipezi exaltați care-și băteau covoarele și-și suflau jicloarele sub umbra lor. Covoarele erau bătute nu doar pentru că erau pline de praf, dar și pentru că le puteai f*te niște bucăți sănătoase, catartice, care să te elibereze de tot ce adunai în tine într-o iarnă fără căldură.

Între copacii din jurul blocului meu crește niște iarbă sălbatică de București ("Herba Urinata Bucarestiensis”). Pe această iarbă comunitară s-a adunat o colecție impresionantă de materie organică: căcat de câine uscat, căcat de câine proaspăt și căcat “între”, nici solid-nici moale.

Pe alocuri se mai pot observa și niște căcați de urs, care nu știu de unde au apărut, pentru că noi în București nu știu să avem urși.

Între excrementele de varii dimensiuni se pot observa pungile de chips, care se rostogolesc de colo-colo, cartoane, PET-uri, doze goale de băuturi energizante, câte un covoraș din coji de semințe, micro-munți de moloz, câte o găleată spartă și o selecție pestriță de borcane abandonate.

Copacii sunt uniți între ei cu sârme, cabluri și sfori pe care, în zilele calde, atârnă chiloți sau șosete albe cu călcâie maro. Copacii fără noroc au și niște cuie înfipte în trunchiul lor. Aceste cuie țintuiesc coli A4 laminate, ce conțin mesaje de maximă importanță pentru oamenii din cartier – “Debarasăm moloz”, anunț care se referă, desigur, la un moloz ipotetic, nu la cel din parc.

Așadar, stau într-un cartier jegos.

În interiorul apartamentelor noastre suntem ca-n Danemarca, inimioară, dar între blocurile din cartier ne simțim ca-n gara din Timișoara.

Într-o zi oarecare, pe grupul de WhatsApp al blocului a fost trimis un scurt anunț, dubios de pozitiv.

Eram chemați la o acțiune voluntară de „curățat, igienizat și înfrumusețat” cartierul. Erau și niște premii puse la bătaie pentru „cei care se implică”, pentru care concuram cu alte „comunități de vecini cărora le pasă”. Premiile erau oferite un ONG de mediu care organiza toată treaba asta – oameni solari, foarte tineri, cu niște ochi incredibil de mari și limpezi.

Am fost destul de sceptic după ce am citit anunțul pe grup, din mai multe motive.

În primul rând, se vedea de la poștă că comunitatea noastră de WhatsApp nu era una sănătoasă, ca alea faine de mămici pe care-și începeau ziua cu „Bună dimineața la cafeluță fetelor, cum ați dormit? Pwp”.

La noi, comunitatea de WhatsApp își începe ziua cu anunțuri mobilizatoare care sunau așa: „Care morți mamii voastre miați blocat garaju, băi pitencantropilor, și special ție Gogule delatrei căți rup capu.”

În pofida acestui vibe online, în sâmbăta în care era programată acțiunea de curățenie, eu m-am prezentat regulamentar, la ora 11.00, în părculețul dintre blocuri, echipat în blugii mei cei mai ponosiți.

La 11 și 5 minute, de la etajul 1 au coborât văduvul Gică și Ancuța, studenta intelectuală, iar peste 10 minute ni s-au alăturat Elvira-corporatista, îmbrăcată în straie noi de la Decathlon, cu o freză aranjată pe stilul Nefertiti, apoi a apărut Mitică securistu’, vecinul ce avea un loc de parcare rezervat fără acte sau aprobări, Doamna Rodi, septuagenara de la parter, cu experiență masivă în grădinărit fără autorizație pe spațiul public, și Prahoveanul fără nume. Eram deci șapte voluntari care se adunaseră din cele 20 de apartamente din scara C.

ONG-iștii ne-au dat niște saci, mănuși și au început să ne facă poze.

Ne-am apucat de treabă.

Primele 30 de minute

M-am pus, împreună cu Mitică securistu’, să adunăm căcatul din parc. Prahoveanul ni s-a alăturat și el vreo două minute, după care a călcat într-un căcat de urs și a răcnit direct la ONG-iști care se ondulau pe acolo: „Iombag ceva, io căcatul altuia nu-l adun, și oricum, am treabă.”

O caracudă prahoveană s-a dus. One man down.

Minutele 30 - 60

Mitică și cu mine adunasem deja un sfert de sac de căcat de câine și de urs, dar nu terminasem de curățat nici măcar jumătate din parcul comunitar. Ceilalți? Elvira corporatista s-a luat cu un telefon. Nu știu ce job avea, pentru că vorbea ceva nelepeză combinată cu corporateză răstită, cu niște programatori, aparent seniori, pe care tot voia să-i „alinieze”, sâmbăta dimineața. Cred că avea un meet la telefon și era într-o transă de Zoom. Pășea ca o somnambulă, până când, dusă de val, a ieșit de pe frontul de lucru și a dispărut în spatele blocului. Nu știu dacă a reușit să-și rezolve problema de cultură organizațională, dar în cartierul nostru sigur s-a făcut de râs.

A doua caracudă corporate s-a dus. Second woman down.

Minutele 60-90

După vreo oră, timp în care Mitică nu mi-a adresat niciun cuvânt, înjurând doar cu rahații pe care punea mâna, mi-am dat seama că mai bine mă duc să-l ajut pe văduvul Gică cu strânsul crengilor și-l las pe Mitică, securistu’ ursuz, să strângă singur rahaturile din parc. Am trecut pe lângă doamna Rodi care mototolea ceva bulbi și i-am zis că e foarte tare că s-a voluntarizat pentru comunitate, iar ea mi-a răspuns că-mi bagă niște bulbi în fund, unde e un ecosistem potrivit pentru germinare, și că, by the way, nu e acolo pentru „noi vecinii”, ci pentru că bucata aia e pământul ei, de care se simte foarte atașată și pe care-l lucrează oricum, în fiecare zi, nu atunci când îi ordonă alții.

A treia caracudă n-a existat în schemă din capul locului.

Minutele 90-120.

Am început să adun crengi cu văduvul Gică până i-am tras una cu cotul în gură, din greșeală. „Băi, Poie, vezi și tu acolo, ce dracu, că-mi scoți dinții. Mă omori drec.” „Bine domnu’ Gică, scuze, dacă muriți, nu vreți să vă îngrop aici, sub bulbii doamnei Rodi, lângă țeava de gaz? O să vă crească o lalea din gură și o să fie frumos în cartier. Vă fac și o cruce din crenguțele astea.” N-a gustat gluma. Ăștia la 60 plus ani din mediul urban nu mai râd de moarte cum râdeau moșii mei din satul meu natal, când venea vorba de Domnul cu Coasa. Așa că Gică s-a așezat dușmănos pe scările din fața blocului și și-a aprins o țigară.

A patra caracudă supărată s-a dus.

Minutele 120-180

M-am uitat atent în jur să evaluez situația. Mi-am dat seama că Ancuța, vecina-studentă-intelectuală, nici măcar nu s-a apucat de treabă și a dispărut subtil, cu tot cu ONG-iștii cei tineri și foarte prietenoși. Bănuiesc că s-au cărat pentru că și-au dat seama că blocul nostru nu prea are potențial de PR. În treacăt i-am auzit vorbind de ceva job de comunicare, reels și un sandviș cu tofu.

A cincea caracudă intelectuală s-a dus.

Minutele 180+

În acest moment mi-am dat seama că comunitatea noastră se află într-o stare de dezagregară comunitară și spirituală severă. M-am pus și eu lângă Gică pe trepte și ne uitam amândoi la Mitică care, în continuare, aduna rahatul din parc. „Domn Gică, nu vă supărați pe mine cu glumița aia, cu crucea și moartea, și scuze pentru cotul ăla în gură, mi-a picat zahăru’, n-am mâncat nimic, chiar vă doresc viață lungă, noi să fim sănătoși, o țigară aveți?” Am fumat și eu o țigară și am urcat să mănânc ceva.

A șasea caracudă dusă eram eu.

Am urcat în bucătărie, mi-am luat un crenvurști nefiert, l-am muiat într-un borcan rece de muștar și am început să-i rod capătul. M-am oprit în dreptul geamului și mă uitam cu interes spre parc. Mitică abandonase sacul de căcat, care stătea rezemat de o pubelă galbenă.

A șaptea, și ultima, caracudă s-a dus.

Soarele mă mângâia pe față. Îl vedeam de pe geam pe Mitică securistu’ care, între timp, s-a așezat pe un ciot de copac și zâmbea la o pisică care rostogolea un rahat uscat în iarbă. Gică, văduvu’, își tăia unghiile cu unghiera de pe breloc și părea fericit. Doamna Rodi, septuagenara, părea că se împrietenește cu un bulb mai special.

Mi-am plimbat privirea peste parc și mi-am dat seama că era la fel de multă mizerie ca acum trei ore când ne-am pus pe treabă. Eram obosit. M-am uitat sus, spre cer. Un nor pufos plutea fix deasupra parcului. Până și Dumnezeu a dat cu blur pe parcul nostru plin de rahat de câine și de urs, ca să nu-l mai vadă.

Dezolant.

Dacă aș fi fost prieten cu Cioran, băiatul ăla cu disperarea, și ar fi fost la mine în bucătărie, cred că i-aș fi zis:

„Ciorane, a fost degeaba!”

Iar Cioran mi-ar fi răspuns:

„Totul e degeaba!”

Nu știu cum sunteți voi, dar eu când mă mut într-un loc nou, trec prin diverse stări anxioase, până mă obișnuiesc cu vecinii și aerul locului.

Am parcat frumos și mi-am cărat atent magnoliile, cărțile și scrisorile de dragoste pân’ la etajul trei, unde aveam apartamentul. Am coborât la Mega-ul de la parter, ca să-mi cumpăr o pâine și niște copănele de pui, plus, evident, niște muștar gros pe care să-l ung pe pâine.

Ca orice om de la bloc, am aruncat o privire spre mașina mea parcată în spatele blocului. Aveam o coajă de Golf 4, argintiu – clasic – și ruginit, dar în care investeam mult mai mulți bani decât în sănătatea mea. Așa că gestul de a-mi urmări cea mai mare investiție din tinerețe mi se părea un gest rezonabil și necesar, mai ales în București.

Ceva nu era în regulă. Cele două ștergătoare ridicate țipau spre văzduh – oribil, dar eu?

„EU CE AM FACUT GREȘIT?”

Am început să mă plimb în cerc în jurul mașinii, am studiat strada, semnele, betoanele. „Sunt bine”, mi-am zis, „nu-s pe interzis”.

Concluzia?

„EU N-AM FĂCUT NIMIC GREȘIT!”

Mi-am culcat ștergătoarele, am spart borcanul de muștar și am intrat cu pâinea și copănelele în mână în casa scării. N-am apucat nici măcar să citesc avizierul, că deja un vecin, știți voi, genul ăla hotărât, m-a abordat frontal.

„Mai stați mult? Locul ăla e al meu.”

Omul avea șarmul și grația unui portar de la o întreprindere de stat. Mi-am dat seama imediat că mă aflam într-o situație complexă. Am tot auzit de specia asta de vecini – „expansioniști” care au impresia că au drepturi extinse în cartier sau în bloc. Uneori sunt alintați drept „nervosul domn Mitică.” Alții le zic „securiștii blocului”.

Așadar, eram într-un bloc în care nu știam regulile jocului și puțin cam tânăr pentru o ceartă monstru în prima mea zi de proaspăt chiriaș.

Am mutat frumos mașina, iar domn’ Mitică și-a pus mașina lui în locul meu.

Nu știu dacă în acel moment mă simțeam umilit sau nu, dar în mine încolțit instant gândul răzbunării. Mi-am înfipt cu putere degete în pâinea de la Mega și am urcat la etajul trei.

Dacă aș fi fost mai bătrân sau născut în Olanda, probabil băgam un speech asertiv acolo în casa scării, ceva cu legea, autoritățile, comisia cutare. Dar eram tânăr, voiam să fac ceva pe sistem românesc: să nu fie nici ilegal, dar să-i crape obrazul de rușine vecinului expansionist. Să pun niște bilețele în cutiile poștale?

„Vecini, spațiul public este spațiul tuturor! Lăsați ștergătoarele în pace!”

Da, asta era soluția. Credeam în ea. Mi-l imaginam pe Mitică cum se ascunde în el de rușine după ce citește scrisoare mea și-i zice nevestei: „Getuța, băiatu’ ăsta nou ne va face probleme, trebuie să avem grijă”.

M-am dus în micul birou improvizat în balcon și am început să scriu la text. Avansam greu. Îmi trebuiau două fraze cumva complete, simple, hotărâte, care să îndemne la introspecție, dar să nu sune a amenințare. Apoi, m-am blocat iarăși puțin. Ce font să folosesc și de care dimensiune? Care este cel mai periculos looking font din librăria Word-ului?

„Vecini, spațiul public...” – am început. Pauză. Blank. M-am blocat

Am deschis geamul balconului să fumez o țigară, în lipsa inspirației. Jos, chiar în dreptul balconului, în locul de unde m-a alungat Mitică, se odihnea mașina lui – un Logan nou, albastru de șantier.

Am tras cu sete din țigară și am observat cum o bucată mare din tencuiala balconului meu stătea să se desprindă. În aprecierea mea, dacă bucata aia ar fi căzut direct pe Loganul lui Mitică, ar fi fost o frumoasă pedeapsă de la Dumnezeu, o pagubă estimată la peste 300 de euro.

Dar nu puteam s-o desprind eu, pentru că n-ar fi fost nici legal și nici frumos.

Oare dacă trântesc foarte tare ușa de la balcon și se desprinde, „fără vina mea”, bucata aia de tencuială?

Plm, Poie, hello, e același lucru. Am dezlipit bucata manual și am aruncat-o la gunoi, în fracția umedă.

Soluția împăcării – nu că am fi fost certați – am descoperit-o la o lună după scurta și nesatisfăcătoare conversație din fața avizierului. Într-o zi am citit ceva carte despre Legile Puterii în care autorul zicea așa: du-te la dușmanul tău, cere-i o favoare și veți deveni aliați.

A doua zi m-am dus la vecinul expansionist și i-am cerut o șurubelniță și o cheie de 14. Mitică, mare deținător de scule, părea satisfăcut de statutul lui de om care are resurse și stă în puterea lui să facă un mare bine vecinilor. Bazat și mărinimos.

Peste două săptămâni i-am cerut un sfat despre ce tip de baterie să-mi cumpăr pentru mașina mea. Peste vreo lună, am ajutat-o pe doamna Getuța, nevasta lui, să care o cutie mare de borcane pân’ la doi.

După o vreme l-am întrebat dacă pot să parchez pe „locul lui”, pentru că aveam niște lucruri de descărcat în ziua respectivă. După vreo șase luni parcam cu schimbul pe „locul lui” – uneori ne înțelegeam din priviri când și cum să parcăm, iar amândoi supravegheam, de la fereastră, „locul nostru”.

Pacea era restabilită. O vreme.

Pentru că, la un moment dat, un prahovean cu un Clio alb a început să parcheze pe locul nostru.

Și atunci...

În fiecare dimineață îmi duc copilul la școală. Când cobor pe casa scării, la etajele 1 și 2, trec printr-un nor de fum și o putoare incredibilă. Am investigat situația și am aflat de unde vine fumul.

Vecina de la 1 fumează toată ziua în casa scării. Începe dimineața, cu cafeluța în mănă, la ușa vecinei. Sudează 4-5 țigări. Am prins-o de câteva ori în flagrant.

I-am zis de n ori – frumos și respectuos – că o rog frumos să țină cont și de vecini și să nu fumeze în casa scării. S-a rățoit la mine. Am pus afișe cu "Nu fumați", cu acordul administratorilor. Nimic. Am sunat la președinte. Nimic. E un om cald și amabil, dar care nu acționează. Un fel de terapeut având funcția de președinte de bloc.

Fumătoarea care împuțește casa scării e o femeie pe la 60+ de ani, cu riduri adânci, galbene, o privire absentă și cearcăne maro, mari cât pungile de Lidl. Pe stradă nu mă recunoaște, chiar dacă m-a pi*duit extensiv când i-am dat feedback.

Cu câteva zile în urmă vecina în cauză a murit de "complicații". Când am aflat mi-am zis: "Mai dă-o-n p*la mea de babă nesimțită." Sincer vă zic că m-am bucurat puțin.

Sunt un om nașpa, băi oameni buni?

Peste câteva zile am început să mă gândesc la ea într-un alt fel. S-a dus o viață, un suflet. O casnică probabil abuzată, născută într-un sistem în care singurele satisfacții ale ei or fi fost cafeluța și țigările cu care și-a făcut viața mai ușoară. M-am rușinat de bucuria morții ei.

"Mai dă-mă-n p*la mea de insensibil ce sunt."

Acum câteva zile văduvul, un fel de Gică de la sculărie cu mustața aferentă, la doar câteva zile de la moartea ei, a făcut un party cu camarazii lui de n-am dormit până la trei dimineața.

"Mai dă-l în p*la mea de nesimțit, mai bine s-ar duce și el."

L-am văzut a doua zi pe casa scării cu o țigară în mână. În general miroase a after shave ieftin Old Spice. În dimineața aia mirosea a borhot. Omul părea posomorât cu o umbră neagră pe față. Nu i-am zis nimic, am înghițit fumul și am renunțat să-i fac morală. I-aș fi zis ceva despre faptul că o să-l omoare țigara oricum, dar n-am zis nimic.

"Mai dă-mă-n p*la mea de justițiar social ce sunt."

Omul meu văduv Gică e plecat la țară, la ceva rude. Știu asta deoarece acum două zile l-am văzut cum și-a încărcat rafiile în Logan. În plus, apartamentul lui e în beznă de vreo două zile.

Problema? Azi dimineața era plin de fum între etajele 1 și 2.

Și mi-am dat seama, în primul moment în care fumul ăla puturos îmi intra în plămâni, că mie nu-mi plac deloc vecinii mei și dacă mâine ar dispărea cu toții, aș exclama:

"Mai dă-mă-n p*la mea de norocos ce sunt."

Sunt un om rău?

Un oraș viu, alert, mângâiat de un soare molcom de primăvară – un mic colț de beatitudine. Cel puțin așa pare dacă pierzi vremea în centrul renovat, cu o cană de ciocolată caldă în brațe.

Are 22 de ani. Maică-sa în dreapta ei, cu privire aia cenușie de Eastern European. De parcă mi-ar zice, Uite, Poie, am crescut-o, e bine, sănătoasă, dar m-am ofilit în proces.

Tânăra vorbește emoționat-sacadat, de parcă a ieșit toată surescitată de la o conferință inspirațională.

Nu știe ce să facă. A făcut vreo trei salturi în societatea românească: școala, un chin presărat cu niște profi “nice” pe alocuri, și două joburi part-time. Un internship alunecos în sânul unor corporatiști alunecoși, provinciali. Un patronache cu privirea goală și setos de bani. Îmi zice o lungă poveste despre oamenii din jurul ei, apoi vine întrebarea ca un punct roșu:

–  Poie, tu ce zici, n-ar fi mai bine să plec din țară?

Stau, mă gândesc, bâigui ceva despre alegeri, îmi scapă un “depinde” nesigur, încerc să mă adun. Mai pun niște întrebări, trag de timp. Pros and cons, știi, dragă X, sunt țări și țări. Dulce analiză. Zâmbesc că vreau să scap din capcana acestei întrebări. Nu înțelege.

Fata asta, pfff, chiar vrea un răspuns.

Are senzația pregnantă că este permanent în urmă față de lumea din jur. Nu înțelege ADN-ul societății și fibra locală – vrea, dar nu înțelege “codul”, ca s-o citez. Lipsa de empatie, de ce oamenii din “câmpul muncii” n-au răbdare, senzația de presiune. Zâmbetele superioare. O înțeleg. Patru din cinci joburi nu sunt pentru tineri. Patru din cinci joburi “entry-level” sunt sclavageală.

Eu n-am vrut să plec după școală. Am rămas în bula mea de argint. Îmi plăceau locurile acestea, oamenii mei, cerul ăsta, copacii, Ardealul, Delta. Rețeaua oamenilor mei, pe care-i pot suna oricând. Am călătorit mult în străinătate. Compensam. Am învățat engleza la perfecție. Compensam. Joburi cu expunere internațională, dar locale. Compromisul.

Voiam să respir și să iubesc aici.

Prețul pe care l-am plătit ca să rămân cu oamenii mei din România a fost unul simplu: știam că aș fi putut să strălucesc în străinătate, într-un loc mai bun, mai primitor. Știam că aici nu aveam nicio șansă să strălucesc, dar am ales totuși să rămân. Am pierdut sute de zile din viață aranjând hârtii sau mulțumind instituții absurde, ca să fac un pas înainte, în timp ce “peers”-i mei din străinătate făceau salturi gigantice în carierele lor.

În tot acest răstimp “descurcăreții” și “afaceriștii”, mufați la stat sau la infrastructura care se împărțea frățește după revoluție, au trecut pe lângă mine în viteză – le vedeam casele, mașinile, behăiturile în vreo pensiune în vârf de munte, mesele de neam prin curțile betonate ale unor vile discrete. Nu mă plâng, n-am nimic de împărțit cu nimeni.

Mai stau uneori cu vreun prof din occident la masă. Observ aerul lui bonom, tenul îngrijit, cămășile, publicațiile.

Poie, Poie, ce tâmpenie, ar fi trebuit să pleci. Dar fata asta, cu vorba pripită și ochii îngrijorați, mai are o șansă.

– Depinde, fată dragă, depinde. Ia zi-mi, îți place viața în bulă? Vrei să strălucești?