Ghicitoare: știți care-s cei mai faini vecini la bloc? (vedeți răspunsul la capăt)

Trecuseră deja trei luni de când mă mutasem în apartament și viețuiam într-o dulce liniște. Mă felicitam dimineața pentru că găsisem un apartament sub geamul căruia ciripeau păsări și băbuțe liniștite. Bine frate, știi să execuți o chirie faină. Mă pupam pe creier de abil ce eram și cum reușisem eu să miros singurul agent imobiliar onest din sectorul 1.

Sincer, când ești tânăr și te trezești buimac în fiecare zi, ca un gen Z-er, și auzi pentru prima dată în viața ta o bormașină, nu-i dai atenție. Știi că orice vine, va și trece. Ești verde și necopt. Nu ești conștient de un simplu adevăr despre o categorie de meșteri exotici care renovează apartamentele în România: n-au timeline și n-au deadline.

Să explic pentru burghezii care nu au făcut niciodată în viața lor managementul unui meseriaș. Sunt muncitori în țara asta care pot începe o lucrare toamna și pe care o execută episodic, în intervale scurte, câte puțin în fiecare anotimp, ca un muncitor peren care rodește doar din când în când.

Da, al meu meșter din vecini era un muncitor peren. Venea la două-trei zile și dădea câte o gaură în peretele comun cu dormitorul meu. Rutina lui? Deschidea ușa, desfăcea o bere la doză, elibera un mic râgâit, apoi pornea bormașina.

Făcea asta regulat, din octombrie până cândva în ianuarie. Începusem să am coșmaruri. Visam cu bormașina, visam cu găuri, cutremure. Într-o dimineață m-am trezit convins că stăteam întins pe scaunul stomatologului meu care îmi curăța canalele cu un rotopercutor.

M-am dus la vecini să-i întreb dacă știu ceva despre cam când se vor termina lucrările. În afară de Gică de la 1, văduvul alcoolic, toți băteau câte un șnițel. Ai fi zis că eram într-un bloc de tobari începători. Nimeni nu mi-a deschis ușa.

Se crăpase de ziuă când am ajuns acasă de la un chef studențesc monstru, obosit și preavorbit, ca un politician după noaptea alegerilor.

Cred că adormisem în pat și am visat că mai am nevoie de o ultimă țigară înainte de culcare. Tremura totul în jur. Peretele meu era plin de ciocănitori neon, care aveau, în loc de cioc, niște buze groase, vișinii, generoase, umflate cu acid hialuronic. Aceste ciocănitori își loveau buzele groase de peretele meu și scoteau un fel de sunet de ventuză, flop-blup.

Practic, pupau peretele.

Flop, blup, apoi bormașina, brrrz.

Flop, blup, brrrz, iarăși bormașina.

Vârful unui burghiu apăru la mine în f***ing dormitor. În mijlocul peretelui comun din dormitor se făcu o gaură cât un deget, prin care vedeam muncitorul din vecini, îmbrăcat într-o salopetă albastră, cu părul lung, blond. Mirosea a Old Spice.

Am luat o țigară în gură, am băgat-o prin gaura din perete și am așteptat până mi-a aprins-o meșterul. Am fumat-o în liniște, apoi m-am trezit din vis.

A mai dat o singură dată cu bormașina, peste vreo săptămână. La vreo două săptămâni s-au mutat doi corporatiști decenți lângă mine. Nu tropăiau, nu se certau, singurul lor defect era că-și spălau hainele după ora 10, seri în care eu visam cu ciocănitori cu buze umflate cu acid hialuronic care-mi pupau pasional peretele din dormitor.

Sunt, cum s-ar spune, un caz fericit. Doar în vis mai aud bormașina.

Cât este normal să dureze, când stai la bloc, o renovare cu bormașina?

Pe termen lung, ca să știți, eu visez să mor la casă, indiferent la ce residens visați voi.

***

(Răspuns ghicitoare. Î: Știți care-s cei mai faini vecini la bloc? R: Ăia care sunt plecați!)

Să vă povestesc.

Era primăvară. O noapte oarecare, mult după miezul nopții. Pluteam în patul meu, undeva în dulcea stare dintre somn și veghe. Cred că halucinam despre ceva formulare nedepuse la ANAF. Totul a început cu un ciocănit discret în planșeu. Unul, cioc, pauză, doi, pauză, trei, cioc, cioc, cioc.

Ciocănitul s-a transformat treptat în bubuituri. Unu, doi, boom, BOOOOM, BUM-BUM. Apoi polifonia ei, niște vocalize excitate ce coborau pe țeava caloriferului care dădea căldură de la oraș. La final, descărcarea lui ambițioasă, ca a unui leu fericit în savana lui personală.

Șapte minute intense în miez de noapte, suficiente cât să-mi strice somnul.

Dimineața eram praf. Stăteam în duș și făceam cerculețe de săpun în jurul ombilicului și mă gândeam că, dacă treaba asta se repetă, voi ajunge mort cronic de oboseală, sigur voi rămâne fără job, voi face accident cu mașina, mă voi lăsa de hobby-uri și mă voi transforma într-o coajă de om buimac care noaptea stă treaz, iar ziua doarme.

Fricile mele s-au adeverit. Am intuit bine. Cutremurele erotice se repetau regulat, la două-trei zile, fix la aceeași oră imposibilă: 02:30.

În unele nopți stăteam cu ochii țintiți pe tavan. Mă uitam la o pată gri și mă să simțeam ușor confuz. Încă auzeam ecoul unui dublu orgasm sincron pe timpan.

Trebuia să bat în perete la ora 02:30? E un lucru cunoscut că dacă întrerupi brusc plăcerea unui vecin, niciodată n-o să mai reparați împreună un acoperiș rupt de furtună. Lose-lose.

Când îți cumperi apartament, nu prea poți întreba vecinii despre cum fac ceilalți vecini dragoste, nu?

Trebuia să sun la 112? „Mă scuzați, dom’le polițist, respectele mele, sunt Poie de la 3, la etajul 4 vecinii mei s-au pus să rupă patul în stil Gorilla-level, ajungeți în 7 minute pă flagrant?”

Neah. Îmi trebuia un plan mai bun.

Știam că nu voi primi ajutor de la oamenii din managementul blocului: președintele asociației, om blând și degeaba, vax albina – zero inițiativă, administratoarea, femeie plinuță, empatică, specializată în ținut bancnote și bilețele pătate de bulion în folii de plastic – nicio speranță, vecinii, la fel, niște fricoși care evitau conflictul cu oamenii care arată periculos, așa.

Da, vecinul meu, să-i zicem Gorila Iubirii, era un om bine făcut, cu un aer de interlop. Eu sunt destul de „average și relatable”. Genul de om căruia i te poți destăinui. Diferența dintre noi era semnificativă, așa că am exclus din start soluția unei posibile confruntări fizice. M-ar fi bătut ca pe un mototol.

Concluzia la care am ajuns a fost că trebuia musai să negociez cu el.

Dar dragostea nu e ca bormașina – nu-i poți zice omului, știi ce, lasă scula, că e oră de liniște. Sexul consensual este una dintre cele mai frumoase cadouri pe care Dumnezeu le-a trimis pe pământ, cu condiția să se întâmple la momentul potrivit, cu omul potrivit și ulterior – preferabil – să vă căsătoriți. Glumesc.

Cum să pun problema? Mintea mea era ca o ciorbă scursă într-un rucsac.

Trebuie să-i prezint frumos problema mea, față în față, și să vorbim ca oamenii. Mi-am promis că o să dorm bine, ca să merg odihnit la negociere, pentru a ajunge mai aproape de o soluție decât de un dosar penal. Și că o să negociez exemplar, nu ca românii care sar direct la conflict sau umblă după ei cu punguța de feromoni de crap.

Așa că am petrecut noaptea la un bun prieten, ca să dorm bine și să fiu fresh la negociere.

Dimineața, la întoarcere, am schimbat câteva vorbe cu vecinul de la 1, văduv – pe care între timp l-am și iertat că fumează pe casa scării – și am aflat că Gorila Iubirii este un șofer de tir, actualmente fără job, care-și petrece ziua pe la cârciumă, compensând anii de nebăut, iar seara se desfășoară cu iubita lui, vânzătoare în mall. Am mai aflat că birtul lui se închidea la 02:00, la 02:20 era acasă, iar la și jumate începea acțiunea.

În timp ce urcam scările spre el, mi-era clar că tonul pe care îl voi folosi cu domnul tirist avea să determine rezultatele negocierii. Nu voiam să sun ca Inchiziția Victoriană, dar nici ca un papă lapte care poate fi călcat în picioare de un tirist fără tir.

Confruntarea.

Am bătut la ușă. Secunde de nesuportat. I-am auzit pașii grei. S-a deschis ușa. În fața mea stătea o gorilă păroasă, cu cămașa desfăcută până la ombilic.

– Vecine, am început, vreau să te rog să mă ajuți cu ceva. Mi-e greu s-o zic, dar uite, noaptea când veniți din oraș și vreți să vă distrați între voi, m-ar ajuta tare mult dacă ați face-o mai discret așa, că tremură tavanul și sincer să-ți spun, mă cam treziți...

În acest moment eu eram super pregătit pentru dialog. Dacă ar fi protestat, i-aș fi zis că sunt medic și salvez vieți. Dacă ar fi mințit, i-aș fi zis că îl înțeleg, aș fi mers pe empatie.

N-a fost să fie.

Vecinul tirist s-a uitat direct în ochii mei, a făcut un scurt „Horc”, ceva sunet dubios, ce părea că se aude direct din burta lui, și mi-a închis ușa în nas. După acest scurt dialog klingonian, am coborât la trei, am deschis ușa apartamentului în care stau, m-am aruncat pe canapea, ca un actor care a ratat audiția vieții lui.

A doua zi m-am întâlnit cu partenera lui. Vă imaginați că o știam deja după sunetul plăcerii ei, dar nu i-am auzit niciodată vocea vorbită. Era îmbrăcată fashion-trashy. Unghii lungi, coral. Zâmbea larg la mine, cu subînțeles. Părea că, într-un fel dubios, îi sunt simpatic și că este pe punctul de a-mi zice ceva senzual.

Nu mi-a zis nimic. Sau, mă rog, mi-a transmis ceva prin zâmbetul ei, dar eu, când vine vorba despre vecini, nu pun botul la mesaje subliminale.

Epilog.

Lunile au trecut în viteză. Toamna aurie a învăluit cartierul nostru, și, așa cum au început partidele de amor, la fel de brusc s-au și terminat.

Gorila Iubirii, am aflat ulterior, s-a reangajat la o firmă de transport. Face ture lungi și este prea obosit pentru acțiune.

Prietena lui, în schimb, n-a încetat să-mi zâmbească la fel de cald ca-n prima zi când ne-am văzut în casa scării.

E un parc verde-crud, plin de copaci, ce arată ca randările și machetele alea superbe ale unor residensuri nouveau din România, în care apartamentele se vând la câte sfert de milion de Euro bucata.

Diferența dintre parcul meu verde și parcurile acelor residensuri este următoarea: parcul meu chiar există în mărime naturală. Copacii mei, plantați în comunism, încă poartă memoria primilor bipezi exaltați care-și băteau covoarele și-și suflau jicloarele sub umbra lor. Covoarele erau bătute nu doar pentru că erau pline de praf, dar și pentru că le puteai f*te niște bucăți sănătoase, catartice, care să te elibereze de tot ce adunai în tine într-o iarnă fără căldură.

Între copacii din jurul blocului meu crește niște iarbă sălbatică de București ("Herba Urinata Bucarestiensis”). Pe această iarbă comunitară s-a adunat o colecție impresionantă de materie organică: căcat de câine uscat, căcat de câine proaspăt și căcat “între”, nici solid-nici moale.

Pe alocuri se mai pot observa și niște căcați de urs, care nu știu de unde au apărut, pentru că noi în București nu știu să avem urși.

Între excrementele de varii dimensiuni se pot observa pungile de chips, care se rostogolesc de colo-colo, cartoane, PET-uri, doze goale de băuturi energizante, câte un covoraș din coji de semințe, micro-munți de moloz, câte o găleată spartă și o selecție pestriță de borcane abandonate.

Copacii sunt uniți între ei cu sârme, cabluri și sfori pe care, în zilele calde, atârnă chiloți sau șosete albe cu călcâie maro. Copacii fără noroc au și niște cuie înfipte în trunchiul lor. Aceste cuie țintuiesc coli A4 laminate, ce conțin mesaje de maximă importanță pentru oamenii din cartier – “Debarasăm moloz”, anunț care se referă, desigur, la un moloz ipotetic, nu la cel din parc.

Așadar, stau într-un cartier jegos.

În interiorul apartamentelor noastre suntem ca-n Danemarca, inimioară, dar între blocurile din cartier ne simțim ca-n gara din Timișoara.

Într-o zi oarecare, pe grupul de WhatsApp al blocului a fost trimis un scurt anunț, dubios de pozitiv.

Eram chemați la o acțiune voluntară de „curățat, igienizat și înfrumusețat” cartierul. Erau și niște premii puse la bătaie pentru „cei care se implică”, pentru care concuram cu alte „comunități de vecini cărora le pasă”. Premiile erau oferite un ONG de mediu care organiza toată treaba asta – oameni solari, foarte tineri, cu niște ochi incredibil de mari și limpezi.

Am fost destul de sceptic după ce am citit anunțul pe grup, din mai multe motive.

În primul rând, se vedea de la poștă că comunitatea noastră de WhatsApp nu era una sănătoasă, ca alea faine de mămici pe care-și începeau ziua cu „Bună dimineața la cafeluță fetelor, cum ați dormit? Pwp”.

La noi, comunitatea de WhatsApp își începe ziua cu anunțuri mobilizatoare care sunau așa: „Care morți mamii voastre miați blocat garaju, băi pitencantropilor, și special ție Gogule delatrei căți rup capu.”

În pofida acestui vibe online, în sâmbăta în care era programată acțiunea de curățenie, eu m-am prezentat regulamentar, la ora 11.00, în părculețul dintre blocuri, echipat în blugii mei cei mai ponosiți.

La 11 și 5 minute, de la etajul 1 au coborât văduvul Gică și Ancuța, studenta intelectuală, iar peste 10 minute ni s-au alăturat Elvira-corporatista, îmbrăcată în straie noi de la Decathlon, cu o freză aranjată pe stilul Nefertiti, apoi a apărut Mitică securistu’, vecinul ce avea un loc de parcare rezervat fără acte sau aprobări, Doamna Rodi, septuagenara de la parter, cu experiență masivă în grădinărit fără autorizație pe spațiul public, și Prahoveanul fără nume. Eram deci șapte voluntari care se adunaseră din cele 20 de apartamente din scara C.

ONG-iștii ne-au dat niște saci, mănuși și au început să ne facă poze.

Ne-am apucat de treabă.

Primele 30 de minute

M-am pus, împreună cu Mitică securistu’, să adunăm căcatul din parc. Prahoveanul ni s-a alăturat și el vreo două minute, după care a călcat într-un căcat de urs și a răcnit direct la ONG-iști care se ondulau pe acolo: „Iombag ceva, io căcatul altuia nu-l adun, și oricum, am treabă.”

O caracudă prahoveană s-a dus. One man down.

Minutele 30 - 60

Mitică și cu mine adunasem deja un sfert de sac de căcat de câine și de urs, dar nu terminasem de curățat nici măcar jumătate din parcul comunitar. Ceilalți? Elvira corporatista s-a luat cu un telefon. Nu știu ce job avea, pentru că vorbea ceva nelepeză combinată cu corporateză răstită, cu niște programatori, aparent seniori, pe care tot voia să-i „alinieze”, sâmbăta dimineața. Cred că avea un meet la telefon și era într-o transă de Zoom. Pășea ca o somnambulă, până când, dusă de val, a ieșit de pe frontul de lucru și a dispărut în spatele blocului. Nu știu dacă a reușit să-și rezolve problema de cultură organizațională, dar în cartierul nostru sigur s-a făcut de râs.

A doua caracudă corporate s-a dus. Second woman down.

Minutele 60-90

După vreo oră, timp în care Mitică nu mi-a adresat niciun cuvânt, înjurând doar cu rahații pe care punea mâna, mi-am dat seama că mai bine mă duc să-l ajut pe văduvul Gică cu strânsul crengilor și-l las pe Mitică, securistu’ ursuz, să strângă singur rahaturile din parc. Am trecut pe lângă doamna Rodi care mototolea ceva bulbi și i-am zis că e foarte tare că s-a voluntarizat pentru comunitate, iar ea mi-a răspuns că-mi bagă niște bulbi în fund, unde e un ecosistem potrivit pentru germinare, și că, by the way, nu e acolo pentru „noi vecinii”, ci pentru că bucata aia e pământul ei, de care se simte foarte atașată și pe care-l lucrează oricum, în fiecare zi, nu atunci când îi ordonă alții.

A treia caracudă n-a existat în schemă din capul locului.

Minutele 90-120.

Am început să adun crengi cu văduvul Gică până i-am tras una cu cotul în gură, din greșeală. „Băi, Poie, vezi și tu acolo, ce dracu, că-mi scoți dinții. Mă omori drec.” „Bine domnu’ Gică, scuze, dacă muriți, nu vreți să vă îngrop aici, sub bulbii doamnei Rodi, lângă țeava de gaz? O să vă crească o lalea din gură și o să fie frumos în cartier. Vă fac și o cruce din crenguțele astea.” N-a gustat gluma. Ăștia la 60 plus ani din mediul urban nu mai râd de moarte cum râdeau moșii mei din satul meu natal, când venea vorba de Domnul cu Coasa. Așa că Gică s-a așezat dușmănos pe scările din fața blocului și și-a aprins o țigară.

A patra caracudă supărată s-a dus.

Minutele 120-180

M-am uitat atent în jur să evaluez situația. Mi-am dat seama că Ancuța, vecina-studentă-intelectuală, nici măcar nu s-a apucat de treabă și a dispărut subtil, cu tot cu ONG-iștii cei tineri și foarte prietenoși. Bănuiesc că s-au cărat pentru că și-au dat seama că blocul nostru nu prea are potențial de PR. În treacăt i-am auzit vorbind de ceva job de comunicare, reels și un sandviș cu tofu.

A cincea caracudă intelectuală s-a dus.

Minutele 180+

În acest moment mi-am dat seama că comunitatea noastră se află într-o stare de dezagregară comunitară și spirituală severă. M-am pus și eu lângă Gică pe trepte și ne uitam amândoi la Mitică care, în continuare, aduna rahatul din parc. „Domn Gică, nu vă supărați pe mine cu glumița aia, cu crucea și moartea, și scuze pentru cotul ăla în gură, mi-a picat zahăru’, n-am mâncat nimic, chiar vă doresc viață lungă, noi să fim sănătoși, o țigară aveți?” Am fumat și eu o țigară și am urcat să mănânc ceva.

A șasea caracudă dusă eram eu.

Am urcat în bucătărie, mi-am luat un crenvurști nefiert, l-am muiat într-un borcan rece de muștar și am început să-i rod capătul. M-am oprit în dreptul geamului și mă uitam cu interes spre parc. Mitică abandonase sacul de căcat, care stătea rezemat de o pubelă galbenă.

A șaptea, și ultima, caracudă s-a dus.

Soarele mă mângâia pe față. Îl vedeam de pe geam pe Mitică securistu’ care, între timp, s-a așezat pe un ciot de copac și zâmbea la o pisică care rostogolea un rahat uscat în iarbă. Gică, văduvu’, își tăia unghiile cu unghiera de pe breloc și părea fericit. Doamna Rodi, septuagenara, părea că se împrietenește cu un bulb mai special.

Mi-am plimbat privirea peste parc și mi-am dat seama că era la fel de multă mizerie ca acum trei ore când ne-am pus pe treabă. Eram obosit. M-am uitat sus, spre cer. Un nor pufos plutea fix deasupra parcului. Până și Dumnezeu a dat cu blur pe parcul nostru plin de rahat de câine și de urs, ca să nu-l mai vadă.

Dezolant.

Dacă aș fi fost prieten cu Cioran, băiatul ăla cu disperarea, și ar fi fost la mine în bucătărie, cred că i-aș fi zis:

„Ciorane, a fost degeaba!”

Iar Cioran mi-ar fi răspuns:

„Totul e degeaba!”

Nu știu cum sunteți voi, dar eu când mă mut într-un loc nou, trec prin diverse stări anxioase, până mă obișnuiesc cu vecinii și aerul locului.

Am parcat frumos și mi-am cărat atent magnoliile, cărțile și scrisorile de dragoste pân’ la etajul trei, unde aveam apartamentul. Am coborât la Mega-ul de la parter, ca să-mi cumpăr o pâine și niște copănele de pui, plus, evident, niște muștar gros pe care să-l ung pe pâine.

Ca orice om de la bloc, am aruncat o privire spre mașina mea parcată în spatele blocului. Aveam o coajă de Golf 4, argintiu – clasic – și ruginit, dar în care investeam mult mai mulți bani decât în sănătatea mea. Așa că gestul de a-mi urmări cea mai mare investiție din tinerețe mi se părea un gest rezonabil și necesar, mai ales în București.

Ceva nu era în regulă. Cele două ștergătoare ridicate țipau spre văzduh – oribil, dar eu?

„EU CE AM FACUT GREȘIT?”

Am început să mă plimb în cerc în jurul mașinii, am studiat strada, semnele, betoanele. „Sunt bine”, mi-am zis, „nu-s pe interzis”.

Concluzia?

„EU N-AM FĂCUT NIMIC GREȘIT!”

Mi-am culcat ștergătoarele, am spart borcanul de muștar și am intrat cu pâinea și copănelele în mână în casa scării. N-am apucat nici măcar să citesc avizierul, că deja un vecin, știți voi, genul ăla hotărât, m-a abordat frontal.

„Mai stați mult? Locul ăla e al meu.”

Omul avea șarmul și grația unui portar de la o întreprindere de stat. Mi-am dat seama imediat că mă aflam într-o situație complexă. Am tot auzit de specia asta de vecini – „expansioniști” care au impresia că au drepturi extinse în cartier sau în bloc. Uneori sunt alintați drept „nervosul domn Mitică.” Alții le zic „securiștii blocului”.

Așadar, eram într-un bloc în care nu știam regulile jocului și puțin cam tânăr pentru o ceartă monstru în prima mea zi de proaspăt chiriaș.

Am mutat frumos mașina, iar domn’ Mitică și-a pus mașina lui în locul meu.

Nu știu dacă în acel moment mă simțeam umilit sau nu, dar în mine încolțit instant gândul răzbunării. Mi-am înfipt cu putere degete în pâinea de la Mega și am urcat la etajul trei.

Dacă aș fi fost mai bătrân sau născut în Olanda, probabil băgam un speech asertiv acolo în casa scării, ceva cu legea, autoritățile, comisia cutare. Dar eram tânăr, voiam să fac ceva pe sistem românesc: să nu fie nici ilegal, dar să-i crape obrazul de rușine vecinului expansionist. Să pun niște bilețele în cutiile poștale?

„Vecini, spațiul public este spațiul tuturor! Lăsați ștergătoarele în pace!”

Da, asta era soluția. Credeam în ea. Mi-l imaginam pe Mitică cum se ascunde în el de rușine după ce citește scrisoare mea și-i zice nevestei: „Getuța, băiatu’ ăsta nou ne va face probleme, trebuie să avem grijă”.

M-am dus în micul birou improvizat în balcon și am început să scriu la text. Avansam greu. Îmi trebuiau două fraze cumva complete, simple, hotărâte, care să îndemne la introspecție, dar să nu sune a amenințare. Apoi, m-am blocat iarăși puțin. Ce font să folosesc și de care dimensiune? Care este cel mai periculos looking font din librăria Word-ului?

„Vecini, spațiul public...” – am început. Pauză. Blank. M-am blocat

Am deschis geamul balconului să fumez o țigară, în lipsa inspirației. Jos, chiar în dreptul balconului, în locul de unde m-a alungat Mitică, se odihnea mașina lui – un Logan nou, albastru de șantier.

Am tras cu sete din țigară și am observat cum o bucată mare din tencuiala balconului meu stătea să se desprindă. În aprecierea mea, dacă bucata aia ar fi căzut direct pe Loganul lui Mitică, ar fi fost o frumoasă pedeapsă de la Dumnezeu, o pagubă estimată la peste 300 de euro.

Dar nu puteam s-o desprind eu, pentru că n-ar fi fost nici legal și nici frumos.

Oare dacă trântesc foarte tare ușa de la balcon și se desprinde, „fără vina mea”, bucata aia de tencuială?

Plm, Poie, hello, e același lucru. Am dezlipit bucata manual și am aruncat-o la gunoi, în fracția umedă.

Soluția împăcării – nu că am fi fost certați – am descoperit-o la o lună după scurta și nesatisfăcătoare conversație din fața avizierului. Într-o zi am citit ceva carte despre Legile Puterii în care autorul zicea așa: du-te la dușmanul tău, cere-i o favoare și veți deveni aliați.

A doua zi m-am dus la vecinul expansionist și i-am cerut o șurubelniță și o cheie de 14. Mitică, mare deținător de scule, părea satisfăcut de statutul lui de om care are resurse și stă în puterea lui să facă un mare bine vecinilor. Bazat și mărinimos.

Peste două săptămâni i-am cerut un sfat despre ce tip de baterie să-mi cumpăr pentru mașina mea. Peste vreo lună, am ajutat-o pe doamna Getuța, nevasta lui, să care o cutie mare de borcane pân’ la doi.

După o vreme l-am întrebat dacă pot să parchez pe „locul lui”, pentru că aveam niște lucruri de descărcat în ziua respectivă. După vreo șase luni parcam cu schimbul pe „locul lui” – uneori ne înțelegeam din priviri când și cum să parcăm, iar amândoi supravegheam, de la fereastră, „locul nostru”.

Pacea era restabilită. O vreme.

Pentru că, la un moment dat, un prahovean cu un Clio alb a început să parcheze pe locul nostru.

Și atunci...

În fiecare dimineață îmi duc copilul la școală. Când cobor pe casa scării, la etajele 1 și 2, trec printr-un nor de fum și o putoare incredibilă. Am investigat situația și am aflat de unde vine fumul.

Vecina de la 1 fumează toată ziua în casa scării. Începe dimineața, cu cafeluța în mănă, la ușa vecinei. Sudează 4-5 țigări. Am prins-o de câteva ori în flagrant.

I-am zis de n ori – frumos și respectuos – că o rog frumos să țină cont și de vecini și să nu fumeze în casa scării. S-a rățoit la mine. Am pus afișe cu "Nu fumați", cu acordul administratorilor. Nimic. Am sunat la președinte. Nimic. E un om cald și amabil, dar care nu acționează. Un fel de terapeut având funcția de președinte de bloc.

Fumătoarea care împuțește casa scării e o femeie pe la 60+ de ani, cu riduri adânci, galbene, o privire absentă și cearcăne maro, mari cât pungile de Lidl. Pe stradă nu mă recunoaște, chiar dacă m-a pi*duit extensiv când i-am dat feedback.

Cu câteva zile în urmă vecina în cauză a murit de "complicații". Când am aflat mi-am zis: "Mai dă-o-n p*la mea de babă nesimțită." Sincer vă zic că m-am bucurat puțin.

Sunt un om nașpa, băi oameni buni?

Peste câteva zile am început să mă gândesc la ea într-un alt fel. S-a dus o viață, un suflet. O casnică probabil abuzată, născută într-un sistem în care singurele satisfacții ale ei or fi fost cafeluța și țigările cu care și-a făcut viața mai ușoară. M-am rușinat de bucuria morții ei.

"Mai dă-mă-n p*la mea de insensibil ce sunt."

Acum câteva zile văduvul, un fel de Gică de la sculărie cu mustața aferentă, la doar câteva zile de la moartea ei, a făcut un party cu camarazii lui de n-am dormit până la trei dimineața.

"Mai dă-l în p*la mea de nesimțit, mai bine s-ar duce și el."

L-am văzut a doua zi pe casa scării cu o țigară în mână. În general miroase a after shave ieftin Old Spice. În dimineața aia mirosea a borhot. Omul părea posomorât cu o umbră neagră pe față. Nu i-am zis nimic, am înghițit fumul și am renunțat să-i fac morală. I-aș fi zis ceva despre faptul că o să-l omoare țigara oricum, dar n-am zis nimic.

"Mai dă-mă-n p*la mea de justițiar social ce sunt."

Omul meu văduv Gică e plecat la țară, la ceva rude. Știu asta deoarece acum două zile l-am văzut cum și-a încărcat rafiile în Logan. În plus, apartamentul lui e în beznă de vreo două zile.

Problema? Azi dimineața era plin de fum între etajele 1 și 2.

Și mi-am dat seama, în primul moment în care fumul ăla puturos îmi intra în plămâni, că mie nu-mi plac deloc vecinii mei și dacă mâine ar dispărea cu toții, aș exclama:

"Mai dă-mă-n p*la mea de norocos ce sunt."

Sunt un om rău?