M-am întâlnit cu X pe stradă.
Poveste adevărată: în adolescență, X al meu era sufletul petrecerilor, argintul fierbinte care te îmbrățișa pe stradă, fără avertisment. X a fost omul care, atunci când vorbea, aduna toată gașca în jurul lui.
Există oameni pe acest pământ care au un smarald în loc de inimă. Inima lui de smarald lumina prin ochii lui verzi. Era suficient să stai la un metru de el și te simțeai bine ca într-o cămașă proaspăt călcată. Vraja unui adolescent muritor, cu un zâmbet nemuritor. În lumea lui noi eram pilitura de fier, el magnetul. Gravitam doar pe urmele lui.
Când ești adolescent și-ți petreci timpul cu oameni ca X-al-meu-inimă-de-smarald, permanent ai impresia că tu ești doar un împiedicat și că Dumnezeu a fost tare nedrept atunci când a împărțit carisma pe pământ.
Și vă spuneam că m-am întâlnit cu X pe stradă, într-un mic oraș de provincie, într-o seară rece de noiembrie, anul domnului 2024.
X al meu arăta ca un strigoi, umbra omului care fusese odată. Stătea pe o bancă, puțin încovoiat, și se uita la mine cu niște ochi pierduți, de peste o barbă jigărită. Îmi venea să-l îmbrățișez – “dragule, ce mă bucur să te văd. Unde ți-e smaraldul, a mai rămas ceva din el?”
În toate romanele bune autorii ucid – la propriu sau simbolic – câte un personaj drag mie. Cei mai mulți oameni, ca să parafrazez dintr-un foc vreo 10 gânditori celebri, nu sunt răpuși de moarte, ci de timpul care trece implacabil.
(“X, dragul meu, ești o carcasă de om, când te-ai ofilit? Zi-mi, a fost rutina? Cei trei copii? Spiritul mediocru al acestui oraș? Un birou, acel scaun cu vedere spre curtea școlii?")
– Ah, X, ești bine?
– Da, Poie, cât se poate, tu?
– Nu mă plâng.
(Of, X, surâsul ăsta-mi amintește de tine cel tânăr. De 10 ani nu m-ai sunat? Nici măcar de ziua mea?)
– Cât stai, Poie?
– Sunt în trecere, dragă X. Auzi, ieșim și noi la o cafea mâine?
(“De ce te uiți la mine, X, ca de pe altă lume? Îți văd privirea de smarald, mă ocolești?”)
– Nu știu, Poie, m-a voluntarizat nevasta le ceva chestii casnice mâine.
(“X, pari încurcat, de ce, X, știi, am avea atâtea de povestit.”)
– Bine, X, pe data viitoare?
– Da, Poie.
(“Ți-aș strânge mâna. Mai bine nu, X, uite, hai să nu răscolim trecutul. Mă duc la mașină și mă voi uita în oglinda retrovizoare când plec. Poate întorci și tu capul?”)