Dorul de ducă, dacă mă întrebați pe mine, este ca un șarpe lucios ce alunecă printre frunze și printre valurile de iarbă încovoiată. Îl vezi, apoi îți șoptește sâsâind povești despre locuri îndepărtate. “Omule, cum ar fi să pleci?” Și dispare.
“Farsickness”, acel Fernweh nemțesc, este un dor exotic, după un loc unde – speri tu – lucrurile sunt aranjate. Un loc tare departe, vorba cântecului, unde te-ai putea simți, cumva, în pielea ta. Aventuros, complet sau doar liniștit. Un loc de unde să privești cum trec molcom anotimpurile peste niște coline.
Un loc ordonat, un loc ca în Japonia.
Te uiți la un film turnat într-o țară în care n-ai mai fost și îți rămâne întipărită o imagine pe retină. Noaptea visezi cu un lan de grâu, întins sub picioarele unui “great american farm”.
Alteori, treci pe lângă un restaurant indian din București și mirosul “te transportă” departe, pe un tărâm olfactiv unde plutește-n aer mireasma unor condimente exotice pe care nu le poți numi.
Visezi, te uiți la o poză ce înfățișează o străduță perfectă, curată, puțin înghesuită și la o mână de oameni care joacă ceva acolo, adunați la un colț, acoperiți de ultima rază portocalie a unui apus blând.
Poate că deșertul îndepărtat, despre care nu știi nimic, este dorul tău adevărat. Mai ales că tu nu ai văzut niciodată o Fata Morgana. Poate că te răscolește oceanul ăla sălbatic și rece în care nici măcar baie nu poți face. Prima scufundare și liniștea amețitoare după un “dive” scurt te fac să știi că acolo-ți este locul.
Poate locul nostru este altundeva decât unde suntem acum.
