Înțeleptul nostru drag

(doar înainte)

Nu-mi imaginez că ne putem întoarce în era pre-smartphone.

Să stai într-o intersecție, fiert sub soarele ăsta încins de vară, cu o hartă în mână, căutând o pensiune oarecare. Nah. Sau să stai la coadă, sufocat într-o sală de așteptare cu aer stătut, până îți vine rândul, doar ca să trimiți niște bani undeva, cuiva, iar de partea cealaltă a tranzacției acel cineva să aștepte, la o altă coadă, să ridice banii.

Înțeleptul nostru.

Prietenul meu era din „rezistența tech”. Fusese ultimul care-și luase un mobil. Noi stăteam la masă, cu mâna pe telefon, arătându-ne tot felul de prostii, iar el zâmbea, cu mâna pe berea lui rece. Avea ochii limpezi și calzi. Îl fura din când în când doar televizorul. Era obsedat de muzică, de uitatul pe pereți, cu privirea întredeschisă. Nu ne urmărea neapărat, dar dacă voiai să revii în flow și să lași telefonul, râdea de tine cu poftă, „hah, bine ai revenit, dragule”.

Te simțeai oarecum confuz și inadecvat. Să stai la o masă și să nu vorbești cu ochii ăia purtători de bună dispoziție. Ne dădeam și noi seama că făceam o tâmpenie când stăteam pe telefon și că ignoram bunul-simț. Dar el te ierta, mult spus ierta, știa cum suntem noi, ne înțelegea. Rezona cu noi, deși era cu vreo zece ani mai mare. Habar n-aveam de ce-i eram noi prieteni. (Cum zicea M.S., omul meu era un fel de „director de conștiință”, în jurul căruia roiau tinerii.)

Iubea oamenii, zâmbea cu bunăvoință. Îmi amintesc cum într-o seară a făcut ochii mari către noi toți, răsfirați pe la mese, și ne-a spus, aproape cântând: „chiar așa, CE este ATÂT de important încât nu poate aștepta până ajungeți acasă?”, accentuând cuvintele ce și atât. Apoi a râs, în felul lui. Era țipătul lui retoric înainte de marea deconectare, mă rog, invers de fapt, conectarea definitivă la rețea. Intram deja în era scroll, jocuri, poze, mesaje la nesfârșit, la orice oră. Vedeam primii „nebuni” care vorbeau, Doamne, singuri pe stradă, pe hands-free.

Cred că îmi amintesc momentul în care a început și transformarea lui. Într-o zi a apărut cu un telefon cu butoane în mână. Schimba câte un sms de coordonare cu soția, atât. Nu era preocupat de eficiență. Era OK să piardă timpul oricând și oriunde, chiar și atunci când oamenii întârziau la o întâlnire. „Și ce, o fi pățit ceva omul.” Era singurul care nu stătea fixat pe ecran între pauzele sale de orice.

O lună, un an, nu știu cât a durat până s-au mutat toate coordonările noastre pe telefon, acolo unde el, prietenul nostru bun, nu era.

Simțeai marea adicție și-i vedeai pe toți cum stau cu mâinile pe buzunar, gata să scoată telefonul. Tot mai rar auzeam acel „lasă dracului telefonul”. Dispăreau și ultimele fire de rezistență, prietenii care te scoteau din ghearele telefonului, și asta tot mai rar.

Mica capitulare.

Înțeleptul nostru, în vreo doi ani, și-a luat și el câteva ecrane. Cum să nu, din moment ce era înconjurat de ecrane, singur printre telefoane. Îl vedeam prin birt, retras la bar, cu ochii-n tabletă, pierdut în colțurile dubioase ale internetului. Îl prinsese valul. Descoperise o mișcare pe youtube din care se hrănea. Acolo, oameni cu gravitas, vorbeau despre istorie, fapte mari, bătălii celebre. Îi străluceau ochii, corpul lui era cu noi, noi eram fără el, el era ca un copil cu o jucărie nouă, absorbit. Toți eram absenți într-un fel, cam jumătate de seară. S-a predat și el, la fel ca noi, băieților din Silicon Valley.

L-am revăzut recent, zece ani după adicția lui de istorie pe tabletă.

Părea ieșit din ecran. The old lovable him, cu o bere în mână. Ce bucurie.