Internetul vechi era într-un fel în care voi nu o să-l mai aveți niciodată.
Au fost câțiva ani de aur. Aveam forumuri unde se adunau oamenii cu un singur scop: să converseze. Să învețe ceva. Să dezbată. Cel care te înjura era huiduit și marginalizat. Avertizat și băgat în carantină, apoi evacuat de un “admin”. Voluntari pasionați de subiectul forumului. Subsolul n-avea gunoaie. Nu ca munții de gunoaie digitale de azi, pe care nici măcar ziarele nu se mai sinchisesc să le evacueze.
Spre exemplu, a fost odată un site de critică foto. Poze bune – zâmbeai la monitor. Se discutau unghiuri, culori, referințe, școli. Mai venea câte un “hater”, îl mai banau, liniște, penitență, echilibru – și era primit înapoi, ca un user reabilitat ce era. Citizen policing. Apoi, preaplinul.
Nu era totul roz. Sigur, în măruntaiele rețelei găseai și venin, sânge, psihopați și gore explicit. Oh, rotten dot com. Dar era irelevant, pentru că piațetele virtuale semănau cu agora reală. ASL, PLS – și câteva momente de așteptare. Imaginația completa ce nu arătau pozele.
Scriai un mail unui amic de peste ocean. Primeai un răspuns amplu. Ce bucurie, X cel din liceu, să-l citesc, ce incredibil că am prieteni așa de departe. Apoi, inbox-uri burdușite de reclame și irelevanțe și – oribil – de șefi micromanageri. Cultura task-urilor în inbox, nu a scrisorilor.
Primul an de Facebook. Primele zile, uimirea.
“Doamne, uite-l pe Y, el, chiar el, în America, sper că e bine, mi-e dor de el, oare mai vine în București.”
Ne dădeam ochii peste cap când unul dintre noi – sau din micul târg numit “cercul meu social” – își afișa vacanțele sau casa pe social media. Opulența celor care n-au un centru de greutate interior.
“Oh, ești bine? Ce neplăcut, chiar trebuie să-ți vedem viața pictată pe Internet?”
“Și ce păreri ferme, dragă X, totuși, pe Internet, așa, în văzul lumii? Neah.”
Stăteam într-un loc cu lumină difuză și discutam cu X, psiholog-terapeut. Era uimit până-n măduvă de fenomenul narcisismului în social media – apoi, și acolo, a venit explozia, normalizarea și în cele din urmă preaplinul infinit – infinity scrolling prin noroi.
Suntem post-narcisiaci. Văd copii care sunt crescuți online – din momentul în care au deschis ochii, părinții lor i-au aruncat în mațele social media. Îngrozitor.
Mobilul.
“Ce ai tu, Z., atât de important de discutat le telefon, atunci când ești cu mine?”
“Uite ce important se crede, chiar are nevoie de telefonul pe plajă? Și ce tare vorbește?”
Asistam la primele întâlniri de afaceri internaționale unde vedeam cum se îngroapă eticheta de business – am fost absolut șocat, alături de vreo doi americani, colegi, când un alt X a scos telefonul în timpul întâlnirii cu un client. După întâlnire l-a tras deoparte șeful său și i-a zis, “X, nu e OK, avem și noi o etichetă în afaceri, you know, this is not how we do things…” Degeaba, juniorul era doar unul dintre mulții care aveau să vină la fel la „meet-urile noastre”, cu telefonul sub masă și privirea în podea.
Acum, preaplinul de telefoane.
Săli în care vorbim, râdem, ne reconectăm – 15 minute, apoi mâna e deja pe buzunar și gata, un sfert dezertează în ecran. Nu că n-am avea ce să ne spunem. Nu mai putem.
Televizor, smartwatch.
Uneori deschid o carte sau Kindle-ul și-mi zic: “asta trebuie să fie alternativa”.
Dar nu e, Poie, căci numai bogații își mai permit să trăiască fără Internet. Noi, plebeii, suntem în economia reală.
Iar economia reală se construiește în virtual.
Logic.