Dezbaterea despre boicotul supermarketurilor m-a indispus. În general, mă indispune clasa de mijloc, mâncăcioasă doar de la supermarket, care își declară fidelitatea de brand față de retaileri, la fel de mult cum mă irită mardeiașii domnului Apa este informație.
Atât de mult m-a afectat războiul taberelor pro și contra, încât ieri am visat urât. Suntem pe un jurnal. Visele mele au tot dreptul să fie aici. Așadar, visul:
Străzile Bucureștiului se umpluseră de tineri cu părul lung, fanii supermarketurilor, legați cu lanțuri groase de cărucioarele lor de shopping. Un șuvoi gros de oameni curgea zornăind pe Calea Victoriei, în sus, spre Piața Victoriei. Pe chipul lor se citea frica. Frica de dispariția supermarketurilor și frica de “ceilalți”.
În spatele lor veneau “ceilalți”: o gloată furibundă alcătuită din bărbați nerași și femei cu părul val-vâlvoi și ochii rubinii care urlau din toți plămânii:
“Vă rupem cărucioarele, băăăăi javre globalisto-Sorosișto-trădători de fermieri.”
Tensiunea plutea în aer.
Dum. Dum. Și încă un Dum.
Furioșii urmăritori aruncau cu cartofi din ăia galbeni, românești, de câte un sfert de kil, din soiul Roclas, țintind spatele câte unui tânăr legat de cărucior. Bufnitura se auzea ca sunetul unui porumbel care se izbește de un bloc anvelopat. Ecoul costelivilor.
Ploaia de cartofi nimicea soldații supermarketurilor.
Eu mă situam în Piața Victoriei și urmăream super calm gloatele ce se îndreptau spre mine. Știam că datoria mea de om frumos este să împac românii din ambele tabere.
Cred în zicala “Be the change you want to see in Bucharest”. În visele mele am diverse superputeri pe care le folosesc cu chibzuință ca să ajut bucureștenii de lângă mine. Una dintre superputerile pe care le posed în visele mele este că pot rezolva orice gâlceavă doar cu puterea vorbelor.
God-level public speaking. Eroul cuvintelor.
(A doua superputere e de natură financiară. În visele mele îmi bag – ocazional – niște bani pe contul curent. Banca nu zice nimic, fiscul nu mă taxează, iar dobânda pe contul curent este de 15% pe an. Vise, paranteză închisă.)
Aveam speech-ul de împăcare al taberelor pregătit în cap. Știam că sunt un om inspirațional. Tot ce mai trebuia să rezolv era să găsesc un loc înalt de unde să-mi livrez cuvântarea.
Camionul de Coca-Cola cu luminițe, avându-l pe Moș Crăciun la volan, blocat în drumul său spre ITP, părea cel mai înalt punct. M-am urcat pe el, am luat o gură sănătoasă de aer de munte – da, în visele mele aerul în București e ca aerul de munte – și am început:
– Frați, tovarăși, surori, camarazi. Națiunea noastră a mușcat din mărul discordiei! Problema cu supermarketurile este una spinoasă. Voi meritați să aflați adevărul.
Gloatele au înghețat. Presimțeau că ceva important urmează să se întâmple. Am mai luat o gură de aer și am continuat:
– Noi…
Bang. Atât.
Un cartof gigantic românesc m-a pocnit în cap. L-am văzut cum a decolat din mâna ucigașului. De departe părea doar un cartof jigărit. Un punct mic. Era de fapt un mega-cartof, produs al agriculturii românești de excepție. Cartoful se îndrepta amenințător spre mine și lăsa o dâră albă în urmă, ca o cometă galbenă ce-și târa coada ei de fertilizator.
Am simțit suflul cartofului gigantic în fața ochilor mei, blocat ca un dinozaur care se uită cu mirare la asteroidul ucigaș ce vine dinspre cer. Simțeam cum bacteriile de pe vârful nasului rup rândurile în căutarea unui loc mai ferit.
Bang. Hâc.
Am murit în vis, m-am trezit din somn.
Am să vă arăt ceva.
Vă las aici, complet treaz, speech-ul din visul meu, pe care n-am apucat să-l livrez gloatei care se adunase în Piața Victoriei.
Speech-ul l-am numit “Piure pentru pace”. Cred că ar fi împăcat taberele.
“Frați, tovarăși, surori, camarazi,
Națiunea noastră a mușcat din mărul discordiei! Problema cu supermarketurile este una spinoasă. Voi meritați să aflați adevărul.
Noi, oamenii, ne-am despărțit în simțiri, dar și-n shopping. Este timpul să facem pace.
Voi, iubiții mei eroi anti-supermarket înarmați cu cartofi,
Cine suntem noi să-i spunem zidarului să nu-și cumpere puiul ieftin rotisat de la supermarket?
Cine suntem noi să le luăm dreptul tinerilor la un avocado tare ca piatra pe care să și-l coacă singuri?
De fapt, cartofarilor, voi ce anume contestați? Că un business face profit?
Voi, ăștia care-i vreți afară din țară, vreți să ne întoarcem la magazinele sătești cu două ciolane afumate și niște parizer mov?
Mâncați voi parizer mov? Habar n-aveți cât se bucură sătenii că au, în sfârșit, un market decent în centru.
Voi nu vedeți că supermarketurile rele au frica de control, iar fermieru’ din piață ține puiul belit în pungă?
Voi nu vedeți când colegii voștri, “producători locali”, vând căpșuni proaspeți de România, în luna decembrie?
Voi, iubiții mei care v-ați legat de cărucior,
Voi nu vedeți explozia de magazine, terenurile uriașe pe care le ocupă supermarketurile, pe un singur nivel? Acolo am putea avea săli de sport, nu doar magazine. Blocuri faine, parcuri acolo unde nu sunt, bazine pentru următorul campion.
Voi credeți că Italia și gusturile ei s-au construit pe meniuri făcute din ingrediente de supermarket? Cât de mult supermarket e prea mult? Voi nu știți că tot ce e mare și-n exces va omorî lanțurile alimentare scurte?
Voi credeți că veți găsi vreodată perele de la bunica în supermarket?
Dar artizanii credeți că pot face “volume” ca să satisfacă supermarketul?
Voi nu vedeți parcările imense și traficul infernal? Duminicile de shopping care ne servesc noxe la micul dejun? Voi nu auziți motoarele ambalate în cartier?
Voi ziceți că 4% rată de profit nu e mult, dar puțin din mult e mult, nu? Voi știți cât este distribuția adaosului pe game de produse?
Voi nu vedeți biscuiții hiperambalați? Într-un înveliș de plastic colorat avem o caserolă dintr-un plastic mai gros, în care se află, în final, biscuitele, învelit într-un alt plic de plastic.
Ar protesta biscuiții dacă s-ar înveli într-un singur ambalaj?
Și atunci, vă întreb, de unde iubirea asta obsesivă pentru supermarketuri?
Cum puteți iubi în acest fel?
Visul meu, cetățeni
Este să avem suflete mari și supermarketuri mici.
Laptele unguresc să se amestece cu cel românesc.
Să existe piețe bine controlate lângă supermarketuri mici, la fel de bine controlate.
Numărul artizanilor să nu-l depășească pe cel al “buyerilor” din supermarket.
Duminica să stăm cu toții acasă sau în parc și nu în supermarket.
Țăranul piețar prins cu marfă fake să fie obligat prin lege să mănânce tofu fiert timp de o lună.
Români, e timpul să negociem. E timpul să lăsăm cartofii din mână și să ne rupem lanțurile care ne leagă de căruciorul de supermarket.
E timpul să facem un piure al păcii din cartofii mâniei noastre, pe care să-l mâncăm împreună, și să negociem viitorul alimentar, ca frații și surorile.”
