Dumnezeu stătea tolănit pe tronul său din sala de judecată, așteptând să intre cele trei suflete.
Petra, sfânta, era așezată în dreapta lui. Avea o față chinuită. Stătea prea mult pe scaun. Era un fel de grefieră pentru Dumnezeu. Făcuse un hemoroid ce o chinuia de câteva zile. Dumnezeu se uită la ea, pocni din degete și o vindecă.
– Thanks, man.
În sfârșit, dintr-un nor apărură două fete și un domn. Alina și Cristina. Pe pământ, fuseseră hipsterițe și au murit strivite de niște rockeri, fiind în momentul nepotrivit la concertul nepotrivit. Nicolae, al treilea suflet, era profesor de istoria literaturii la o Universitate din provincie. A murit, vorba văduvei lui, “de la prea mult porc”.
– Deci, începu Dumnezeu. N-avem timp. I mean, voi n-aveți, că eu am cât vreau eu să am. Alina, carne ai mâncat la viața ta?
– Puțin așa, domnule Dumnezeu. Un pui sau ceva de genul pe săptămână.
– Aha, patru-n plus la nota de carbon. Petra, scrii?
– Da, man, zise Sfânta Petra. Avem patru puncte de carbon pentru Alina.
– Așa, continuă Dumnezeu, crypto ai avut? Mașini mari pe motorină? Jeep? Casă mare?
– Păi casă n-am avut, îs din Cluj, dar am avut ceva Bitco….
Dumnezeu pocni din degete, iar Alina se făcu transparentă și dispăru cu un vâjâit scurt. Fusese trimisă în iadul de carbon.
Mda, își zise Dumnezeu în barbă, a dus o viață energofagă rău Alina asta, Bitcoin, pfff, n-am ce face. Era simpatică totuși.
Petra lovi cu sete peste dosarul cu șină cu o ditamai ștampilă pe care scria “Carbon Hell”. Carbon Hell for Alina.
– Cristina, continuă Dumnezeu, întorcându-se la cel de-al doilea suflet, ia zi, tu ai avut crypto?
– N-am avut, șopti ea speriată.
– Copii? Mașini? Casă? Haine multe? City-breaks?
– Copii n-am, am 19 ani, duh, am fost de două ori la Roma, ceva haine am, dar na, în Cluj, știți cum e, dai banii pe chirie, în rest..
– Binișor, binișor. Bravo, Cristina. Petra, îi dăm doar un punct, notează acolo. Cred că o clasăm sus, în rai. Se reîntoarse către Cristina.
– Bine, fată dragă, să continuăm, ia zi, unde ai lucrat?
– Am lucrat la o companie minier…
Dumnezeu dădu ochii peste cap. Petra ștampilă repede dosarul și o clasă pe Cristina, de asemenea, la categoria “Carbon Hell”. Cristina dispăru după un nor.
– Băi Petra, ți-am mai zis, pe astea nici măcar sa nu mi le arăți, OK? Tu știi ce amprentă de carbon au PR-istele de la oil and gas și astea din minerit? Toate-s bio și eco acasă, dar când se duc la lucru fac prăpăd.
Petra se strâmbă finuț, dar Dumnezeu observă lipsa ei de respect și-i puse la loc hemoroidul. Să trecem la ultimul, mormăi.
– Domnule Nicolae, sunteți poet, scriitor, doctor, filosof. O viață frumoasă. Ia ziceți, carne mâncați? Credeți în încălzirea globală? Mobilă din lemn fresh ați avut? Mașini?
Nicolae era abil. Avea un doctorat în Aristotel. Sau ceva cu Aristotel. Așa că ocoli capcana. Era de dreapta, detesta tinerii de stânga, credea în Dumnezeu.
– Domnule Dumnezeu, cu tot respectul, carne mănânc, dar doar din aia eficientă, crescută de mine. Am o mică fermă pe start-up nation de care are grijă un sri-lankez sărac. Despre încălzirea globală, ce să zic, dacă Dumnezeu vrea, există, dacă nu, nu, totul vine și trece, ciclic. Mobilă am, dar e din pulbere de pal, adică din resturile altora, mașini am, dar le conduc scurt prin oraș, am vreo 3, de colecție, am prelungit, cum ar veni, durata de viață a multor mașini. Reuse, Recycle? Ați auzit?
Dumnezeu se uită la el, închise gânditor ochii să proceseze toate aceste informații. Cumva, îi erau simpatici intelectualii ăștia de dreapta, mâncau ce vroiau, era oameni de viață, fără convulsii și anxietăți, erau atenți la cum argumentează.
Petra pregăti ștampila roz de “Carbon Heaven”. Dumnezeu se uită încă o dată la Nicolae și-l întrebă scurt:
– Vrei în Raiul de Carbon?
Nicolae zâmbi mulțumit, fals-smerit.
– Acum, dacă merit….
Dumnezeu pocni din degete. Nicolae simți cum se comprimă într-un punct mic. Deschise ochii și se trezi. Tușea rău, convulsiv. Ridică ochii.
Doamne, n-am mâini, iată, ce e aia, Palatul Parlamentului, ce? Cum?
Simți un fior cald pe picior. Se uită în jos. Un câine se pișa pe piciorul lui. Doar că piciorul lui era un picior de metal. Voia facă un pas înainte. Nimic. Parcă era înfipt în pământ.
Era înfipt în pământ!
Dumnezeu îl făcuse un stâlpișor de protecție pe strada Izvor din București. Era în Raiul de Carbon, un loc unde totul este permis și nu se calculează nicio amprentă de carbon.
O mașină cu numere de Prahova parcă lângă el și-i îndoi tibia lui de metal. Eșapamentul îi intră în gură.
Amuți și-l podidiră lacrimi negre.