M-am nimerit scurt și întâmplător într-un un autobuz plin ochi cu muncitori. Mă întorceam în București. Nu știu de unde veneau oamenii ăia, dar nu erau muncitorii obișnuiți pe care îi vezi pe orice șantier. Purtau salopete groase, parcă apretate, berete, bocanci noi.
Miroseau a ulei încins.
Miroseau a câmp și a vazelină. A pământ dens, negru.
Miroseau a sudoare și șuruburi.
Miroseau a bărbați care rup, taie, ridică. Miroseau a bicepși tensionați.
Miroseau a masculinitate. O masculinitate din aia apusă, a unchilor de pe șantier sau a lăcătușilor de pe secție care râd tare când ajung acasă.
Acest miros s-a dus complet din viața unora ca mine. S-a dus din magazinele urbane glow and glitter, din instituții, de pe stradă, din centrul orașelor.
Sunt două Românii în țara asta: România bărbaților parfumați și România bărbaților care miros a muncă fizică. Ei sunt lângă noi, gulerele albe, dar noi nu-i prea mirosim.
Poate îi vezi lângă drum, en-passant din bicicletă, scurt pe șantier, vara, când vii să-ți verifici casa la roșu. Alteori, îi auzi cum înjură pe câte o schelă. Atât, ei sunt un ecou scurt în viața ta.
Media noastră i-a făcut pe acești muncitori doar niște Dorei care întotdeauna taie firele greșite. Jurnaliști clasiști, șmecherași care îndoaie cuvintele. Mass-media aia care produce ciorne din banii de partid.
Doar că oamenii ăia, cu brațele alea de bronz, astupă gropi, ridică blocuri, cară veceuri, plantează copaci, repară cutii de viteze, plantează stâlpii care țin sârmele prin care curge zoaia ziarelor online.
Eu nu ridic nimic. Nu tai, nu rup. Eu miros a Old Spice și uneori a Trilavandă.
Dar îmi place mirosul bărbați adevărați care modelează lumea cu brațele lor.