Urc în tren. Miroase a vaselină și a fier — un miros intim, care mi s-a imprimat în memorie încă din copilărie. Oare copiii middle-class ai acestui deceniu, care au fost cărați de mici doar cu mașina, ce simt când urcă într-un tren?
Memoria... Am asistat acum ceva ani la o scenă instructivă: o mamă, cu rădăcini într-un mic sat din Ardeal, mutată de vreo două decenii în Austria, cu ocazia unei vacanțe în România, încerca să-și convingă copilul să mănânce o roșie adevărată. O roșie mare, plină. Copilul, stupoare, refuza să înghită felia aia indigenă, prea parfumată pentru gusturile lui așezate, obișnuit fiind cu lanțul alimentar occidental, care este așa cum îl știm.
Mă uit pe geam, sunt cu spatele la direcția de mers. O vacă, două vaci, curți dezordonate, șantiere pline de utilaje dezmembrate, gări fantomă și, mai rar, câte un om aplecat pe câmp. Sunt pline revistele anilor 1970-2000 cu bancuri despre discuțiile din tren, snoave din gară, plecări ratate și peroane numerotate greșit. A, și oameni care-și văd sfârșitul pe șine. Mobilitatea unei generații era definită prin călătoria cu trenul. Povestea lor: să vină trenul la timp (are întârziere?), să reușească să urce în timp util (câte minute stă?), să se afle pe peronul potrivit (unde vine?), să nu aibă întârziere la sosire (avem întârziere? recuperăm?), să nu fie frig (căldura e stricată?) În final, contactul cu nașul, o autoritate for real.
Vagonul, lumea aia mică, în care, pentru cele câteva ore de mers împreună, participi, voit sau accidental, la desfășurarea unor povești neașteptate și - garantat - ești supus unor microagresiuni. Fragmentele alea de convorbiri, bârfele, rafiile, bătrânii, studenții, turiștii. Uneori, la 6 dimineața, plutește în aer un fel de convivialitate, alteori sunt doar diminețile ursuze și cafelele de termos, șoaptele și apoi trezirea telefoanelor ce rup monotonia și timpanele noastre, nenorocitele astea de telefoane.
Adorm, plutesc într-un soi de acceptare caldă. Miroase a bere stătută, miroase a tot ce poate mirosi într-un vagon deschis. Doi adolescenți vorbesc despre ceva, trebuie să fie ceva important, le simt entuziasmul din voce, râsetele înăbușite, uite, lumea, în tren, parcă orice lume e mai legată într-un banal tren.
Dacă am merge mai mult cu trenul, poate ne-am înțelege mai bine, cine știe. Se discută politică, fără entuziasm, se recunosc voturi, așa pare prin perdeaua caldă după care e conștiința mea, și mai pare că votul ăla „extremist” are sens în mintea lor. Poate și în mintea mea. Privesc pe sub gene și văd o mână muncită care dă scroll peste niște manele care se aud încet, foarte încet, ca un greiere manelist într-un borcan. Mă gândesc la dezamăgirea asta balcanică față de alți oameni, toată neîncrederea noastră, cine știe, poate antidotul dezamăgirilor noastre întinse în aceste decenii se află într-un vagon CFR.
Poate chiar ne-a face bine să rămânem decuplați de locomotivă, într-un câmp, o săptămână, două, o lună, poate chiar până vine iarna într-o haltă oarecare, să încropim un refugiu pentru mamaile din tren, să bem ultima bere caldă cu zilierul navetist, iar când ajungem acasă și ne îmbrățișăm soțiile, sub soarele ăsta difuz de București, și când ni se vor umezi ochii după acea îmbrățișare, poate atunci vom cântări și înțelege, până la urmă, cât de mult noroc am avut în viață.
Pentru asta am avea nevoie de un anti-miracol. O revoltă spontană a tuturor bateriilor din mașinile noastre iubite, revoltă care să lase cu gura căscată generația comozilor când vor auzi auzi hâc-ul înfundat al unei baterii moarte. Privirea aia speriată și neliniștea de a sta la coadă pentru un bilet, disconfortul și primul pas într-un tren unde vor recunoaște o senzație familiară, Doamne, de când n-am mai mers cu trenul.
Ar fi ceva.
