Punea mâna, aproape tandru, pe pâinea învelită cu grijă. De obicei, cumpăra o jumătate de pâine de la brutăria satului. Ajungea acasă și o învelea într-un „ștergar” sau într-o față de masă.
Dispariția fețelor de masă. Înțeleg că Horeca nu mai e dispusă să lucreze cu fețele de masă. Decor inutil. Petele de ulei, spălatul, dracii. Sosurile afurisite, pline de coloranți tari, da. Dar nimic nu e mai deprimant decât ce avem acum în România: hectare de terase de mobilier ieftin, din plastic, PAL sau metal, unde ești servit în tăvițe roase și spălate cu detergenți mult prea parfumați, în care băltește supa, printre feliile de pâine pleznite pe o hârtie de tavă, neapărat cu reclame.
Uneori, când n-am de ales și ajung la tavă, pe o terasă oarecare, într-un oraș oarecare, aleg să mănânc cu privirea ațintită pe un perete, pe o floare, pe un tablou, ca un om pierdut, absorbit de ceva aleator.
Desfăcea pâinea încet, o mirosea și o studia o secundă, două. Eu eram acolo, nemișcat, cu coatele pe masă, și priveam în liniște cum o manevra. Era o pâine densă, cu cartofi. Ținea cu zilele. Șase, opt. O așeza pe un fund mare de lemn, unul care nu se folosea niciodată la tăiatul cepei. O fixa bine cu mâinile lui puternice. Arăta ca un atlet și mirosea a fân. Scotea un cuțit vechi de un deceniu, ce fusese ascuțit de nenumărate ori, până ajunsese să se curbeze, și tăia atent o felie de pâine, perfectă, egală în grosime. Repeta încă o dată operațiunea, după care înveli pâinea rămasă și o lăsă la marginea mesei, lipită de perete.
Rar, când ajung în Italia sau într-un restaurant old-school din România, cu mese acoperite de fețe de masă în carouri, pentru câteva secunde rămân perplex. Dac-o pătez? Erik, goddam it.
Când era iarnă și aveam foc în sobă, le punea puțin la prăjit. Fire tăcută mai degrabă, nu prea vorbea. Uneori îmi zicea că „vine imediat”, în timp ce pregătea două farfurii emailate, curate ca lacrima, puțin ciobite la margini. Frecam niște usturoi de felia de pâine, iar după aceea o ungeam cu un unt moale adus din cămară. Nefiind prea îndemânatic, pătam imediat fața de masă. Picăturile de unt lichid se făceau cât un bănuț. Le observa imediat. Se uita la mine și-mi zicea „Ai grijă, măi copile, să nu pătezi fața aia de masă.” Prea târziu. Convenția? Nu mă certa. Îmi zicea doar să nu fac pete, după ce le făceam.
Stăteam și molfăiam împreună câte o felie de pâine cu unt și usturoi. Avea poftă. Termina o felie de pâine din trei-patru îmbucături. Se auzeau pașii ei și poarta care se închidea. Venea bunica să ne gătească mâncare adevărată. Noi, trișorii, rupeam rândurile.
Sunt oameni pentru care mâncatul unei felii de pâine e un eveniment.
Bunicul meu știa cum se mănâncă o felie de pâine.