S-a întâmplat ceva care m-a bulversat.
Am auzit un om cântând.
Spre deosebire de mișcările new age și vraful de cărți de empowerment1 care-ți zic cât de special ești și te încurajează să conștientizezi specialul din tine, eu cred că majoritatea oamenilor din jur sunt niște suflete banale, chiar dacă s-au născut dintr-un big bang unic de gene și experiențe. De fapt, cu toții suntem niște little boring bangși.
Am snifăit și eu, în perioadele mele de căutări, cu mare nesaț, în cafenele de lux și holuri de sticlă, acele cărți care te învățau chestii despre tine. Mi s-au părut neaplicabile și non-transformatoare, în mare parte. Orice schimbare vrei să faci cu sau în tine după ce ai citit o carte, nu prea pare să-ți iasă. E greu să fii original într-o piele nouă inspirată din cuvinte și idei de pe o foaie, fără să fi parcurs drumul experienței.
După ceva căutări, mi-am dat seama că habar n-am ce înseamnă autenticitatea pe care toți o caută și nimeni n-o definește. Mă rog, fiecare o definește cum vrea. Tot ce știam este că poate nu vroiam să fiu ca “altcineva”. Așa că mi-am căutat un job care să nu mă forțeze să port tricouri cu firma la teambuildinguri și care să mă lase să rămân acel om destul de average, care-ți zâmbește politicos și tace de cele mai multe ori.
Ce vreau să spun e că, la fel ca voi, cititori faini de blog, imediat îmi dau seama când cineva trăiește și respiră ca o copie slabă a unui original. Dar să nu-i judecăm prea aspru. Majoritatea oamenilor care copiază ceva sau pe cineva pot fi haioși. Să vă dau câteva exemple.
Îmi plac tinerii care se îmbracă în rapperi, dar sunt atârnători pe acasă. Îmi plac mușchii bronzați la vedere, făcuți cu trudă. Ani sacrificați ca să porți maieu. Kudos, băi. Îmi plac culorile vii și hainele de piele. Pantalonii largi. Șosetele pân’ la genunchi. Părul Afro din Berceni.
Apreciez oamenii care, când învață ceva, imită marii maeștrii până-și decantează sensul și stilul lor propriu.
Nu-mi plac universitarii și oamenii papion cu accent britanic fals. Nu-mi plac corporatiștii care încearcă să treacă drept americani, dar sună ca Iliescu mixat cu Obama. Nu-mi plac tinerii care vorbesc ca Pleșu, dar sună ca Žižek.
Mă fascinează poveștile unor falsificatori cum este Hans Van Meegeren. Oameni care au falsificat falsuri aproape originale.2
Ce m-a debusolat în aceste zile sunt oamenii imitație care sună exact la fel ca oamenii originali.
E un tip pe Internet căruia Dumnezeu sau Îngerul Vocilor i-a dat vocea lui Freddie Mercury. Iar băiatul ăla s-a ocupat de vocea lui și acum sună ca Freddie și Queen. Și pentru că Freddie a fost un fenomen-iubire pe planeta asta, oamenii de pe Internet îl iubesc pe băiatul ăsta cu vocea lui Freddie. Simpatia și lacrimile oamenilor se revarsă peste acest băiat, zi de zi. Omul acesta nu “interpretează personal” piesele lui Freddie. El nu pune în ele eu-l lui, cum de exemplu și-a imprimat stilul Marylin Manson peste Tainted Love. Omul ăsta, în voce, este la fel ca Freddie.
Cine sunt oamenii copie care mă bulversează?
Oamenii vii, copie fidelă a unor oameni morți, în care alți oameni vii văd spiritul unor oameni morți.
Poltergeist much.
E un termen mult mai precis decât self-development sau autodezvoltare, din motive pe care acum, aici, pe un biet blog nu am cum să le explic.
http://www.essentialvermeer.com/misc/van_meegeren.html