În acel deceniu lent, când un om murea pe stradă, pentru câteva ore se lăsa liniștea în cartier. Oamenii vorbeau în șoaptă și-și dădeau radiourile mai încet – “Ai auzit, ce teribil, s-a dus, și câte mai avea de făcut.” Un om zdrobit pe trecerea de pieton era o reală tragedie comunitară. Mamele din cartier confiscau cheile junilor și-i chemau la raport. “Auzi, dacă te prind cu viteză, îți dau foc la mașină.”
Nu am niciun om lângă mine care să nu simtă spaima traficului modern de azi. Un drum lung, dacă ești un șofer civilizat - mergi regulamentar, nu riști - îți lasă impresia că te afli într-un pericol continuu. Un joc al supraviețuirii.
Și totuși, suntem pe partea bună a statisticii. În anii 90 mureau mult mai mulți oameni raportat la numărul de mașini, dar oamenii păreau mai puțin speriați. Suntem mult mai bine, cu mașini mai bune, cu centurile puse, dar într-un malaxor al barbarilor. Un an de condus fără centură, în niște conserve fără aer condiționat, în acei ani era mai relax decât două drumuri făcute astăzi pe un DN aleator.
Familii fierte sub soarele de august coborau din mașinile lor și asta a fost. ”Unde-i colacul, mă așteaptă marea.”
Suntem și-n paradoxul abundenței. Binomul ăsta - pe indicatori stăm bine, dar ne simțim ca-n ghenă, îl vezi la toate colțurile, nu doar în trafic. Oamenii cu joburi bine plătite, dar care-și sacrifică familia, alimente multe - alimentație proastă, informație multă - indigestie intelectuală, ș.a.m.d. Atunci eram mai rău pe statistică, dar ca ”animale de trafic” ne simțeam mai bine. Nu știu, poate eram într-o inconștiență colectivă.
În secolul în care traficul auto este regele suprem, toți morții șoselelor sunt evacuați în grabă. Șoseaua se spală. Mașina e tractată. Orașul respiră ușurat după ce ultima pată de sânge se scurge-n canalizare. Regele șofer va ajunge acasă, își va îmbrățișa soția din suburbie. “Totul OK?”, “Da, ce n-ar fi.” Until next time.
România a fost campion la deblocat traficul - și atunci, la fel și astăzi.
Sistemul funcționează. O mică pată de ulei. Semnul discret că acolo cineva s-a dus.
Aș pune, în locul fiecărui om ucis în orașele noastre fără radare și fără poliție, o statuie albă, în poziția în care omul și-a dat sufletul. Aș mai pune pe fiecare bloc sau casă unde o iubită stă cu pumnii încleștați, câte o bulină albă: “Clădire expertizată visceral. Grad I. Un om suferă aici și nu se va vindeca niciodată, indiferent de câți terapeuți va vizita.”
***
Era primăvară, pe înserate. Eram doar un copil. Mergeam agale spre casă cu S., într-un deceniu lent, printr-un frig prea tăios pentru oasele noastre subțiri. Într-o stație de tramvai lumea se adunase în jurul a ceva. Umbre. Un vatman cu fața-n palme, prăbușit pe o bordură. Plângea. Ne-am apropiat de tramvai.
”S., vezi ceva?”
”Cred că e un om sub, Poie, parcă, nu știu…”
M-am uitat și eu. Era beznă, dar nu suficientă. Am văzut doar un pantof bărbătesc.
În zilele ce au urmat plecam capul pe așternuturile curate, visând la acel pantof.
Primul om.
