Suntem niște inculți imobiliari
Niște oameni simpli, fără viziuni imobiliare, doar cu obsesia proprietății
Interesant cum, de vreo două decenii, am dezvoltat un apetit colectiv pentru specula imobiliară, care ne înghite ca un foc de polistiren pe blocurile anvelopate.
Capitolul I - colecționarii
Colecționarea de apartamente tinde să devină un statut aspirațional de exit sau o strategie de pensie surogat în marile orașe din România, mai ales în rândul antreprenorilor care au prins ceva coajă și a salariaților din vârful economiei private sau de stat. Aceștia din urmă sunt oameni bine plătiți pentru munca lor onestă or bonusații excesivi, care se află în neamul potrivit la momentul potrivit. Oameni care, pe scurt, acumulează capital și n-au ce face cu el.
În orice saună sau sală de sport în care se învârt mai mult de doi oameni cu bani la ciorap se discută – preponderent – despre business sau investiții imobiliare. O necesitate fundamentală umană, așa cum este locuitul, în mintea românilor în ascensiune economică, a devenit noua mină de aur. Să menționăm în treacăt că randamentul investițiilor imobiliare, tehnic vorbind, încă este destul de mic. Asta însă nu ne-a oprit, totuși, să investim și să ne dăm colecțiile de apartamentele în chirie, la cât poate plăti piața și uneori puțin peste.
Am intrat, așadar, în rândul lumii la capitolul cine pe cine exploatează prin chirie. Foarte des mi se atrage atenția că a zice “exploatare” unei tranzacții uzuale este cam exagerat. O fi. Sau "așa e viața”, zic unii, mai ales cei care au suferit în procesul epuizant de a acumula ceva avere din muncă. “Acum mi-a venit rândul”. Perpetuarea ciclului de exploatare, cum ar veni, vreți, nu vreți, există. Popular se zice că te câinești.
Să muncești până faci câteva apartamente, ca să te poți retrage. Cam asta-i mantra multora. Nici vorbă de introducerea taxării progresive pentru deținerea mai multor apartamente, că atunci ajungem la un alt catch 22: cresc chiriile. Nici vorbă de a pune presiune pe stat pentru a asigura pensii decente. Bătrânii, privind așa din mid-life, în mintea clasei de mijloc sunt un balast manipulat de politicieni. În afară, desigur, de mamele și bunicii noștri, pentru care simțim un soi de empatie când primesc pensii de mizerie.
Sau că, în timp, pe logica “chiria ca business”, fondul imobiliar din orașele noastre va deveni un instrument de investiție ce va fi tranzacționat dintr-o mână în alta, până se vor comasa multe locuințe într-un (semi-)oligopol. Apoi, la prețul de monopol, în aceste locuințe vor dormi numai IT-iști liniștiți, care nu cântă, nu pictează și prietenul lor cel mai bun va fi Bilal, curierul Glovo din Pakistan. Glumesc, n-am nimic cu IT-iștii, chiar sunt vecini pe cinste și plătitori de taxe, chiar dacă taxele lor preferențiale sunt mai mici decât taxele vecinului meu Costică, chirurg și pasionat de salvat vieți, zi de zi.
Acest val al investițiilor in piețe imobiliare încă ieftine a sosit bine mersi din occident. România orașelor mari e un teren fertil și atrăgător pentru “investitori” și “colecționari” imobiliari, locali sau de aievea. Și în alte țări emergente din jurul nostru situația e similară.
Un exemplu aleator, în paranteză, ca să nu ne încingem pe cazurile mioritice: băgați un ochi în Serbia. Metrul pătrat în Beogradul bun sare de 3-4-5 mii de Euro, la un salariu mediu de 1000 de Euro sau chiar puțin sub. Tot în Serbia am întâlnit, într-un trip recent de business, o mână de bancheri care, în privat, mi se plângeau că orașul lor devine nelocuibil pentru familiile obișnuite și că explodează prețul chiriilor, în urma unor tranzacții imobiliare în masă: loturi de apartamente cumpărate pentru investiții.
Tot în paranteză, când bancherii avuți, familiști, încep să se plângă de mogulii imobiliari înseamnă că?
Hate the game, not the player, se zice. Adică să detestăm sistemul, nu omul.
Despre sistem? Trebuie totuși să găsim o cale mai bună de a nu ajunge să urâm complet sistemul care ne va ține copiii la furculița fondurilor de investiții sau a firmelor hrăpărețe ce s-ar putea să dețină și să închirieze mare parte din apartamentele – în special cele noi sau istorice – din marile orașe. România încă are șansa de a așeza lucrurile mai bine.
Problema locuitului e ultracomplexă și nu discutăm suficient despre multe aspecte critice. Cine construiește locuințe noi în România, unde, cum arată migrația demografică, infrastructura, mâna de lucru? De ce, oameni decenți care țin la orașul lor, încep să să vadă imobiliarele ca pe o plasă de siguranță? Cum îi convingi să facă altceva cu economiile lor decât să le bage în investiții imobiliare? Cum le explici că pe viitor, oamenii care fac meseriile esențiale din orașul tău, dar care sunt plătite modest – profesori, asistente, șoferi, vânzători, frizeri ș.a. – nu-și vor permite să locuiască în oraș?
Dar dincolo de nodul gordian numit “cum asigurăm condiții de locuire decentă sau locuitul ca drept fundamental, pentru toți cetățenii unei țări”, pe care nici măcar occidentalii nu au reușit să-l descâlcească, românii ar mai putea să se bucure ceva timp.
Ei dețin, în mare, propria locuință sau vor să o cumpere până la pensie. Iar asta este foarte, foarte OK.
Patru idei, unele controversate în România:
În marile orașe, cumpărați apartamentul în care vreți să trăiți cât încă se mai poate sau vă permiteți, pentru că imobiliarele, vreți, nu vreți, vor crește. Nu e nicio bulă economică per se. Uitați-vă la cum a evoluat prețul mediu/mp din ultimii 20 de ani, costul forței de muncă, prețul energiei (da, se consumă enorm de multă energie în construcții), migrația spre oraș, faptul că terenurile se ocupă treptat și nu va mai fi loc de construcții noi etc.
Dorința și aspirația de a deține un imobil pentru care să nu plătești chirie, mai ales la bătrânețe, e foarte OK. Ignorați zgomotul “apostolilor care preaslăvesc chiria”. De obicei sunt plătiți de cineva.
Dorința de a avea un back-up, un apartament pentru copiii, ceva care să completeze pensia sau veniturile este OK. Dorința de a te proteja împotriva inflației, prin achiziția unui apartament - iarăși, e OK. Don’t be a sucker, cum se zice, protejează-ți banii și investește într-un portofoliu diversificat.
Dorința de a face exit din viață prin acumularea de apartamente date în chirie? Nu știu. Banii se pot investi și în alte lucruri. Solidaritatea are multe forme, orișicât de patetic sună într-un sistem ultracapitalist, iar o formă de solidaritate este, pe cât posibil, să nu tragi pielea de pe alții, să nu ții apartamente goale (în vest sunt orașe blocate de investitori pe termen lung care nu dau în chirie apartamentele), să-ți plătești taxele pe chirie ș.a.md.
Despre toate astea, despre efectele lăcomiei, obsesia pentru siguranță, exploatarea tinerilor, politicile de locuit – mai pe larg, poate altă dată.
Capitolul II – Influensări și jurnaliști imobiliari
Fără să descâlcim nimic astăzi, n-ai cum să nu remarci tonul aproape disprețuitor al partizanilor ideologici, jurnaliști din media economică mainstream, față de aspirația “omului simplu” de a avea propria sa locuință. Aceștia sunt oamenii care netezesc drumul “colecționarilor”, de bună voie sau plătiți de colecționarii de apartamente, prin idealizarea statutului de chiriaș – dar vai, câtă flexibilitate vei avea că nu te legi la cap cu un apartament. Hah.
Câtă ipocrizie: cel care deține să-i zică celui care n-are că nu ar trebui să aibă.
În treacăt fie spus, acești jurnaliști sunt tot ăia care nu cred că statul ar trebui sau nu va putea să plătească pensii. Niște oameni complecși.
Omul simplu, în opinia acestor influensări, este un fraier care se vinde băncilor, în loc să învârtă ceva. Omul simplu a dezvoltat o obsesie neobișnuită: vrea ca apartamentul lui să fie al lui, nu ca occidentalul modern, care stă în chirie. Omul simplu care moștenește un apartament, are un job modest și-și petrece timpul în familie sau la șah, fără să fie exploatat și fără să vrea să exploateze pe alții, este privit cu suspiciune – “ah, n-a muncit pentru apartamentul lui”. Desigur, majoritatea oamenilor și-ar dori să nu-și fi dat ficatul pentru un apartament sau să nu fi fost exploatați, așa că, în momentul în care fac bani, încep să exploateze pe alții. Logic.
Omul simplu nu înțelege mobilitatea și libertatea pe care ți-o dă chiria. Omul simplu este un estet și un fițos pentru că nu vrea să stea cu chirie în apartamentele mobilate în ‘68, când occidentul se destrăbăla la Woodstock, și refuză să doarmă pe saltelele pline de pete multigeneraționale, lăsate în urmă de neamul proprietarului. Niște fraieri oamenii ăștia simpli.
Pe scurt, erou în ziare e ăla care acumulează opt apartamente, nu omul simplu, fraierul neevoluat care vrea un singur apartament.
Mai jos avem o specie autohtonă de jurnalist partizan care scrie, printre altele, despre imobiliare. Domnul jurnalist, în loc să se limiteze la furnizarea unor date, ne dă și cheia de interpretare, ca noi, oamenii simpli, să știm cum se citesc datele.1
Noi, proștii, cu apartamentele noastre în proprietate suntem niște inculți imobiliari.
Niște încuiați retrograzi, după cum se vede mai jos.
Mă întreb adesea de ce acești jurnaliști nu-și deschid un blog, ca mine, în loc să ambaleze niște simple păreri în articole “statistice”?