Scorsese, regizorul-legendă, nu mai calcă prin cinemauri.
Are dreptate. La orice eveniment cu lumina stinsă, unde se adună mai mult de 10 inși, experiența devine un coșmar luminiscent-fonic.
Cum zic americanii, the collapse of silence. Și lumina care taie ochii, aș mai adăuga.
Popcorn (ori ceva) s-a ronțăit dintotdeauna. Oamenii au râs, s-au foit, apoi s-au scuzat. Mai auzeai un foșnit prin cinemauri, un oftat, un chiuit asincron cu arcul narativ. Reperul era destul de jos, zgomotul era mai degrabă excepția. Lumini veneau doar din ecran. Mici inconveniente peste care treceam ca să fim “în pulsația comună”. Respiram același aer, la același film, ceea ce era “fun together”.
Ieșeam cu un zâmbet larg și deja acolo, pe holul cinematografului, îl iscodeam pe om.
”Ți-a plăcut?”
”Ei, e mai complicat, hai la o bere, să povestim!”
În bar urma dezbaterea. Mai îngânam câte un personaj, ne mai certam. Eram în dezacord fie pe fond, fie pe formă. Venea și verdictul în final. Suna, de regulă, așa: “idee bună - execuție așa și așa.” Sau invers. Taxiul de după miezul nopții, casa scării, oftatul, pătura și somnul adânc.
Epoca aia s-a terminat. O declar moartă.
Azi, la cinema, imposibil ca în 15 minute să nu scoată cineva telefonul. Vei citi, în plină beznă, ”da iubi”-urile, ”cum e?”-urile - adică toate banalitățile mondene despre logistica unor străini, înfipte în ochi tăi.
Ieși în hol. Te scuzi printre un soi de stafii cu privirea locked în ecranele înroșite de zeci de mesaje nepreluate. Oamenii nu mai sunt acolo doar pentru film, strict pentru film.
(În paranteză, la un concert oarecare nu poți ajunge cu privirea la scenă. Zeci de telefoane luminoase pe ”rec” îți vor înțepa retina. Totul se filmează și nimeni nu se mai miră că ne trebuie încă mii de hectare de centre de date să stocăm niște concerte înregistrate la o calitate dubioasă, pe care, să fim onești, nu le va mai viziona vreodată cineva.)
Mai există, desigur, speranță.
Am fost în vreo trei cinema-uri, într-un alt oraș magnet din România, care au renăscut după ce le-a reabilitat primăria locală. Filme curatoriate. Nu vând nimic la intrare. Avertismente pe ecran. Nu mâncați, nu foșniți. Liniște. O experiență agreabilă.
Tot acolo am fost, în vară, la câteva filme japoneze, de nișă. O mare de tineri cu telefoanele pe silent, cu ochii în ecran. Auzeai musca printre vreo 150-200 oameni. Uimitor. M-au încărcat.
Tinerii, tot ei.
Se poate.
În fine, pentru București, recomand un dușuleț cald, o felie de pepene rece sau o limonadă, un ecran și-un proiector.
Filmele bune se vizionează acasă, pe pereții albi.