Am intrat recent într-un magazin de telefoane scumpe unde m-au întâmpinat doi Gen Z1-eri. Tineri cu un aer reținut, inexpresivi.
Nu mi-au vândut nimic și nici n-au încercat să-mi vândă, pentru că e de modă veche și absolut pase să încerci să mai vinzi ceva-cuiva într-un magazin din România. Meseria de vânzător a murit. Rolul unui vânzător în 2024 este să încaseze plata – card sau cash – în timp ce pufăie și ciripește peste casă spre colegul de pe raion, în general despre varii chestii triviale și personale.
Norocul patronului lor a fost că eu eram deja decis să cumpăr ceva.
Așa că subiectul-vânzător numărul unu, să-i zicem Z1, s-a dus în depozit și mi-a adus telefonul cerut. Lângă el, Z2, colegul, la fel de tânăr și timorat, tasta ceva.
Unii oameni, dacă ați observat, sunt foarte serioși când stau pe laptop și ultrazâmbăreți când stau pe telefon. Laptop egal muncă, telefon egal fericire.
După ce Z1, tânărul meu, a ieșit cu telefonul meu nou în cutie, a început, și el, să efectueze niște operațiuni secrete pe calculatorul lui.
Vânzătorii ăștia contemporani din viețile noastre, după ce vin de undeva cu ceva în mână, se pun instant pe calculator și stau vreo zece minute clickăind pe mouse sau touchpad, fără să-ți ofere nicio informație despre ce se întâmplă, cât trebuie să aștepți și care este scopul intermediar și final al procesului.
Dacă ești super psiholog și ai spart codul comportamentului uman, posibil să-ți dai seama de ce se întâmplă, doar uitându-te la sprâncenele lor. Dacă sprânceana e arcuită tare, sigur e bai mare, softul le face figuri sau obiectul dorinței tale nu mai este pe stoc. Din păcate, eu nu sunt cititor de sprâncene arcuite.
Fac aici o paranteză ca să remarc că generația mea a inventat muzica de call center, motivul fiind unul simplu: timpul trece mai repede când call-center-ul te ține pe muzică. Nu zic că e cool ce am inventat noi, dar nici în liniște nu vă ținem, ca pe niște pești de acvariu.
Așadar, cei doi Gen Z-eri sumbri tastau ceva în tandem, iar eu mă uitam politicos la vitrina cu huse de telefon.
În această maximă liniște intergenerațională, din spatele meu apăru un suflet vesel. Să-i zicem Z3-Feminin, o altă clientă. Era o fată tânără, la fel ca băieții lipiți de monitor, cu două telefoane în mână, afișând un zâmbet larg, cel mai larg zâmbet pe care l-am văzut de ceva vreme. Cu o voce cristalină, veselă, zise:
– Saaaaaluuuuuttt, am o întrebareeee?
Z2 ridică capul și zise, moale:
– Da?
– Am auuzziiit că puteți transfera datele de pe un Android pe Iphone?, continuă Z3-Feminin, așezând cele două telefoane pe pultul din fața lui Z2.
Vocea ei avea ton special: era vocea tinerilor relaxați, care cred cu tărie în că acel sharing economy – în bunătate, în voluntariat, în gesturi nobile, în colaborare.
Z2-Masculin se uită la cele două telefoane și-și simți spațiul personal puțin invadat, chit că, legal vorbind, pultul ăla era spațiul patronului lui, dar răspunse calm:
– 150 de lei.
Z3-Feminin încremeni, inexpresivă. Semăna în acel moment cu Z1 și Z2. Se deblocă, într-un final, luă telefoanele și ieși pe ușă.
Am rămas noi trei la pult. Mă uitam în continuare amuzat la vitrină și mi-am văzut oglindirea în dulapul de sticlă. Eu, Poie, aveam, de fapt, o față la fel de inexpresivă ca vânzătorii și fata cu două telefoane.
Devenisem Z4, cu o viață interioară bogată, dar care nu se vede din exterior.
Gen Z sunt tinerii cu vârsta cuprinsă între 11 și 26 de ani.