Drumul național care nu tace niciodată. Mi s-au pregătit așternuturi parfumate până spre alergie. Mă înconjoară mesaje eco despre prosoapele mele, săracele, atât de uzate încât aș putea să îmbrac sperietoarea din lanul de cucuruz de alături.
Dar ce pereți subțiri, parcă-s din hârtie.
Aud toți copiii tuturor din toate camerele, că așa-s toți copiii când ajung la o pensiune, le afli numele în 5 minute.
La o benzinărie din apropiere, niște cocălari călăresc timpul ăla etern de la sat. Timpul ăla ce trece lent pentru ei, atunci când se adună în jurul BMW-urilor proaspăt polișate.
Un ATV taie dimineața și pofta călătorului. Miroase a cârnăciori de undeva, miroase a cârnăciori nonstop. Fumul de țigară prin care trec miroase iarăși a cârnăciori.
Mă cazez într-o cameră surpriză. Doar că niciodată nu știu care este surpriza din cameră. Emigrantul în drum spre casă care urlă în telefon sau câinele vecinului ce și-a petrecut viața în lanț. Și câinele latră, latră, latră, prin toate tripanele posibile. Și emigrantul urlă, urlă, urlă prin tot gips-cartonul.
Fețe obosite în jur. La barul de sub spoturile stelare două stafii stau la o bere călduță. După privire, m-ar tăia, doar să le zic ceva urât, despre ei sau despre omleta cu pete gri pe care am mâncat-o.
Aud un Ion care cântă în noapte după ce iese din birt, ultimul. În magazin au parizer verde-violet. Niște copii mucoși se uită nicicum la mine în timp ce o pungă galbenă mi se agață de picioare. Ridic ochii, stegulețe de lays lays lays peste tot, chipsul a fost inventat lângă pensiunea mea.
Soarele apune după deal. Lumina galbenă trece chiar și prin perdelele duble. Pe raft, razele se așează pe ceva Sadoveanu cu copertă galbenă, cu cotorul ros de vreme și cu o dedicație pe prima pagină: “Miri, să ai succes în viață”.
Stau în baie, o mamaie se aude prin geamul mic prin care intră aerul rece de la sat. Zice ceva de găini.
Aduc bagajele în cameră. Poarta e prea mică. Rămân agățat în fierul forjat în formă de porumbei. Cărarea e prea îngustă. Mă frec de peretele galben-verzui, culoarea oficială a tuturor pensiunilor din România.
Adorm, așa, undeva între cer, corul de câini, vocea lui Ion zis și “Șacalul” și vântul ce bate dinspre deal.
Da, vreau factură, ultimele cuvinte rostite către fata de la bar.
Fata cu ochi albaștri și ochiul vânăt.
Sună șefa. Stă la oraș și administrează pensiunea de la distanță. A făcut-o prin fonduri, Doamna.
Ajung acasă. Cineva mă întreabă ceva, de satul în care am dormit, de pensiunea la care am stat.
Și nu mai știu nimic, sunt gol, am fost într-un loc din care m-am întors aproape același om – doar fata aia, cu privirea aia albastră, ce avea ochiul vânăt, imaginea aia, mi-a rămas așa, acolo, lângă inima mea de călător rural.
Of, fată.
