Scrierea de mai jos se încadrează în capitolul când eram eu mic. V-am avertizat, în caz că aveți o oroare de irezistibila tentație a oamenilor nostalgici de a călători în timp.
Când eram eu mic, îmi petreceam vacanțele de primăvară la bunici. Ograda, casa și ulița mi se păreau că, toate împreună, alcătuiau un tărâm feeric, plin de mistere nedescoperite care mă așteaptau să le explorez.
Făceam tot felul de experimente în jurul casei. Pe uliță, în fața porții, aveam un podeț mic de lemn, lung de vreo 6-7 metri. Sub acest podeț improvizat din lemn parțial putrezit, trecea un fir subțire de apă ce se forma atunci când primele raze ale primăverii topeau ultimele pete de zăpada. Era o apă rece, cristalină, ce mirosea a pământ și a mușchi verde.
Soarele strălucea câteva ore pe zi, iar eu ieșeam la podeț să fac mici vaporașe de hârtie, după care le lansam pe apă în capătul de “sus” și așteptam cu nerăbdare să iasă “dincolo”.
Stăteam în patru labe, la “exit”, și miroseam tunelul, mijind ochii în bezna. Ieșea, nu ieșea, eu așteptam cu răbdare infinită vaporașul. Repetam această operațiune ore în şir. Sătenii care treceau pe lângă mine se opreau puțin și chiuiau cu bucurie sau mă întrebau:
– Ei, copile, ce faci tu acolo?
– Vaporașe, tanti.
– Bine faci, da’ vezi să nu pleci și tu cu vaporul ăla în lume că moare buni tău de inimă. Haha, copile, mă duc cu asta la cel din deal. S-o saluți pe buni.
Și plecau, cu mirosul lor de oaie, găini și lână fiartă.
Astăzi, la vreo zece metri de acel podeț, gonesc tirurile. Una din două case s-a transformat în casă de vacanță. O mână de femei singure filează strada de după perdelele bordo sau albe. Soții lor sunt la lucru, departe de casele lor. Aceste femei mistuite de dor. Un dor simplu în niște ochi cenușii.
Mă pun pe o băncuță verde, un fost loc de bârfotecă. Casa bunicilor a fost vândută.
În casa vecină, sosește o familie zgomotoasă de orășeni care-și debarcă copiii din mașina lor model hip-Jeep. Stau, se plimbă puțin, oripilați de câinii vagabonzi, se retrag în casă cu pungile lor Lidl și fac un grătar. Vorbesc peste gard cu tanti de la magazin și se amuză cât de șod este accentul doamnelor din sat.
Mă uit la podețul meu refăcut cândva în ultimul deceniu. S-a folosit mult beton, doar bezna e aceeași. Sunt obosit. Nu înțeleg nimic, nici progresul, nici trecutul, nici nu vreau să înțeleg nimic uneori.
Un copil bine îmbrăcat, originar din Jeep-ul de 50 mii Euro, se uită pe sub podețul meu. Privirea lui caută ceva prin beznă. Întinde mâna spre ceva – gata, tac-su din Jeep în claxonează insistent:
– Ce faci, băi copile, pleacă de acolo că e caca, gata, hai, mergem la lac.
Mă ridic, familia Jeep a plecat.
Mă duc la podeț. Genunchii ăștia, mă aplec. Sub podeț, de pe o mică insulă din pământ și iarbă verzui, o broscuță se uită la mine.
– Ați pierdut ceva, domnule? Mă întreabă, prin surprindere, un copil, plin de muci, hăituit, cu hainele murdare.
– Niște vaporașe, copile. Niște vaporașe.
– Da, se mai agață pe la mijloc. Zâmbește și pleacă.
Mă ridic.
Așa e, măi copile, îmi zic în gând, se mai agață.
Noi suntem din același trib: căpitani care n-au pus piciorul în viața lor pe un vapor.