Bunul meu prieten, S., apărea la întâlnirile noastre, cu ochii împăienjeniți, gâtuit și se uita minute lungi prin mine sau studia fațadele clădirilor adormite din piațetă, până când o voce interioară, cred, îi reamintea că prietenul lui Erik cel tăcut – eu –, era acolo cu el, și atunci revenea la mine.
De obicei, când îl simțeam în starea aia, mă uitam și eu în direcția în care-și fixase el privirea sau studiam trecătorii din spatele lui, urmărind cu colțul ochiului momentul revenirii. Cred că era un fel de expresie a prieteniei, dacă stau să mă gândesc, acea așteptare.
S. era strivit de jobul lui. De lipsa de sens, în general, de conținutul muncii lui, de socializarea forțată, de urgențe, de (re)prezentarea unor „company vision”. Simțea că vorbea în gol în timpul zilei, iar seara se retrăgea oarecum absent la barul hotelului cu aer stătut, în orașe pe care niciodată nu apuca să le viziteze în liniște sau chiar deloc.
Suntem copiii erei preinternet. Iubeam cărțile dintotdeauna, nicio surpriză. Muzica alternativă, pop-ul și jazz-ul, vinilurile, toți munții, toate hărțile aproximative cu care ne pierdeam prin Retezat. Pofta dezbaterilor. Să întinzi o idee până târziu în noapte.
Cât timp a trecut până l-a nivelat munca? 20 de ani? Cam atât.
Nu ne plac șefii nici acum. Atunci uram șefii. Am aflat amândoi prea târziu că suntem firi cărora nu le plac șefii, autoritatea expeditivă. Mie nu-mi plăceau stăpânii, vătafii sau formele abjecte de angajare pe care o economie în curs de dezvoltare ți le putea oferi. S. a fugit de asta. A plecat pur și simplu. Avea nas, încă de foarte tânăr, pentru a detecta abuzul și toate formele de manipulare profesională ale noii generații de manageri, formați după caiete de leadership occidentale traduse în grabă, pe care nu le puteau pune în practică, ei fiind educați în solul acid al comunismului.
S-a dus într-un loc prosper, unde a aflat că nu-i plăcea birocrația occidentală, discriminarea fină, autoritatea piramidală și discreționară a unui singur individ, politicos, de altfel, celebrul tavan de sticlă la lucru, locurile rezervate localnicilor și încă mai câte.
Unii oameni, ca noi doi, nu sunt construiți să se așeze liniștiți în rândul trei, între două birouri albe, într-o organigramă ramificată la infinit, de unde să joace „office politics” sau unde să-și facă castele de putere printre regulamente și proceduri, gârboviți pe tastatură. Nu am fost construiți pentru acele birouri, dar am rezistat în ele.
El ar fi trebuit să se facă un cercetător. Poate universitar. Setea lui pentru cercetare, citit și scris, nu s-a stins niciodată. Și astăzi scrie pentru companii, think-tank-uri. Cercetează și scrie. S. are de ales, întotdeauna a avut de ales, dacă n-ar fi fost... banii. Poate e prea târziu. Cu trei copii în Occident, naiba știe.
L-am revăzut recent. Își ținea mâna caramelie pe stomac, un gest neschimbat, dobândit cândva prin liceu, când așteptările și presiunea celor din jur deveniseră deja palpabile. N-a răspuns bine la stresul examenelor. Acolo, în punctul ăla de pe corpul lui, simte el cel mai tare când nu e bine. Era opt seara, ieșise dintr-un Zoom lung. L-am întrebat ceva de cum stă cu work-life balance, un clișeu oribil, n-am reușit să zic nimic inteligent, prea târziu. S-a uitat la mine destul de mirat, conversația despre „echilibrul muncii” nu era în meniul nostru uzual, și mai ales nu în termenii ăia. Urma să-i explic.
„Work-life balance e cea mai mare tâmpenie inventată, dragul meu S. Omul nu e un puzzle pe care îl desfaci după cum vrea societatea, apoi îl reconstruiești. Nimeni nu ne-a zis că orele astea date de Dumnezeu, dacă le trăiești în scârbă la job, acasă tot acru ajungi și că vei visa frânturi de ecrane. N-a prevăzut nimeni că atunci când firea noastră nu e aliniată la munca noastră, vom simți multiplicat talpa grea a jobului, apăsarea deceniilor, uniformizarea, rutina. Ocupația și sufletul, iată două chestiuni despre care n-am discutat destul, dragule. Nu-i așa că nicio muzică, niciun homar cu unt și nicio casă frumoasă nu compensează golul. Nimeni nu ne-a spus, nimeni nu ne-a spus că orele vândute din timpul nostru ne vor defini.”
Nu i-am zis nimic din cele de mai sus, am lăsat liniștea să-și facă treaba.
Sorbim din limonadă. Ne uităm departe, pe fațade — au ceva fațadele astea renovate. De o vreme nu se mai plimbă oamenii cu ochii-n pământ. Trece un grup de tineri prin fața noastră, luminoși și zgomotoși, cum am fost și noi. Știm toate conceptele sofisticate, vedem defectele structurale pe piața muncii, știm ce este antreprenoriatul, ne-am târât cu salarii de mizerie, am citit despre „starea de flow” ș.a.
Mai bine plecăm acasă cu experiența unei seri intacte, plăcute. Evaluarea carierelor noastre o păstrăm în peștera amintirilor, unde, la intrare, scrie cu vopsea roșie:
„A nu se vizita, prea multe răscruci.”