Am străbătut țara în lung și-n lat, fără succes, căutând o mică casă veche pe care s-o cumpăr și s-o renovez. După ce o voi găsi și o voi readuce la viață, o voi împodobi cu un rând de mușcate multicolore, așezate frumos sub fereastră.
Casa mea de vis ar trebui să aibă și un nuc în curte, sub care să mă pot retrage ca să oftez despre soarta lumii, cu o socată rece în mână. Ideea este următoarea: vreau să scap, măcar câteva luni pe an, de toate betoanele oribile și toropeala orașelor noastre înecate în noxe.
Când am plecat la drum, mi-am zis așa: din cele 1,25 de milioane de case părăsite sau nelocuite din satele românești, sigur îmi voi găsi perechea imobiliară. Casa aia îmi va șopti ceva de neînțeles și eu voi rămâne prins în vraja ei.
Poate șoapta ei o să mă tragă într-o adâncă nebunie și mă voi trezi într-un proiect multianual, restaurând o ruină de o frumusețe aparte. Poate voi avea noroc și voi lua o casă veche din lemn, gata renovată, în care voi lenevi toată ziua, tolănit sub niște grinzi tabace, cu o carte în mână și un câine la fel de leneș lângă pat.
Am străbătut câteva județe aerisite, m-am plimbat prin Colinele Transilvaniei, văile și pădurile din Hunedoara și am ajuns până și pe dealurile cărășene.
Casele vechi nu au fost iubite. Casele vechi nu sunt iubite.
Atașamentul nostru pentru patrimoniul construit este inexistent, cu excepția câtorva bule de oameni pasionați de patrimoniu. Ei sunt oamenii care simt un nod în gât când văd o casă distrusă.
Avem o țară plină de frumuseți prăbușite, putrezite până la ultimul căprior. Dărăpănături. În ele, zac uitate maldăre de haine putrezite, pe paturi putrezite, înconjurate de pereți crăpați până la temelie. Curți acoperite de mărăcini. Garduri oblice și terenuri în pantă. Lipsa canalizării. Apa în funcție de noroc: cu cât locul este mai idilic, cu atât mai mari șansele să n-aibă apă curentă. Vecini care împart câte un firav izvor montan.
Unele case sunt spectaculoase. Scumpe, renovate cum trebuie. De n-ar fi vecinul care scoate regulat boxa portabilă în curte, ar fi casa perfectă. Altele sunt pe marginea unui infern diesel. Am văzut o bijuterie săsească sub fereastra căreia trec zilnic mii de tiruri.
Dar să revenim la ruinele noastre salvabile.
Ajung în satul cutare. Mi-au plăcut pozele de pe net.
Apare proprietarul și desface lacătul ruginit. E de la oraș. Mutat la oraș. A venit special pentru mine, ca să-mi arate casa.
Intrăm. O cană agățată pe un cui, o sobă, o saltea plină de praf, o poză veche. Mucegaiul care a acoperit colțurile.
Tencuiala stă să cadă, agonia pereților.
Aflu că acolo, în acea cameră inundată de soare și pânze de păianjeni, și-au dat sufletul părinții lui. Mă uit în ochii lui. Nu clipește.
Ca de obicei, actele nu sunt în regulă. Trecem peste, se pot rezolva.
Vorbim de casă, amintiri, starea sa deplorabilă, zecile de mii de euro pe care trebuie să le mai bagi în renovare. Întreb de preț. Omul e fixat pe o sumă, fără un raționament anume. Vrea să mă ancoreze sus. Îi arăt fundația crăpată. Grinzile putrezite.
Casa, la cât trebuie să investești, valorează jumătate. Omul ține la casă, este a lui din neam în neam, chiar dacă acum e distrusă. Dar și-ar dori banii. Au mai văzut înaintea mea niște oameni casa. Omul crede că e semnal din piață. Știe de visul orășenilor care se văd la sat.
Iluzia lui? Că ceea ce oferă este unic și rar. Atașamentul, amintirea, lăcomia și dealul acela încărcat de povești i-au dictat prețul din mintea lui. Vrea să găsească un visător dispus să plătească emoția, nu zidurile crăpate.
Impas.
Dăm mâna, ne zâmbim și ne reîntoarcem în orașele noastre.