Eu nu știu pe nimeni care să-și recunoască greșelile în trafic. România – dacă e să ne luăm după cum se circulă și cum se simte lumea pe șosele – este plină de “bizoni”. Întotdeauna celălalt este de vină. Nimeni nu se ridică la nicio cumetrie, cu un păhărel de șampanie în mână să ne zică, cu lacrimi în ochi, spășit:
“Sunt Ion și sunt un bizon în trafic”.
Eu vreau desființez acest cerc vicios.
“Sunt Poie și uneori mă comport ca un bizonel în trafic.”
Știu că voi sunteți fără păcate, dar iată păcatele mele din trafic:
Uneori trec pe galben.
Am trecut ieri din greșeală pe un galben târziu. După ce am intrat pe galben am văzut în oglindă cum vine unul în urma mea și trece cu superviteză pe roșu, după care face slalom printre benzi. L-am claxonat insistent ca să înțeleagă cât de nașpa conduce. Omul ăla era un pericol public. S-a uitat la mine dușmănos și mirat. Am fost un bizonel, pentru că în sufletul meu știu că galbenul meu e la fel de nasol ca roșul lui.
Urăsc mașinile parcate pe trotuar, dar...
Încerc să fac tot posibilul să nu parchez pe trotuar, dar uneori pur și simplu, când după vreo 15-20 de minute de căutat disperat un loc în Bucureștiul ăsta împuțit nu găsesc niciun metru pătrat de parcare, mă dau bătut. O las pe trotuar. Dar nu ca bizonii ăia care ocupă tot trotuarul. Așa, jumate pe șosea, jumate pe trotuar. Sunt un bizonel.
La semafor, mai stau cu ochii în telefon.
Am un șef nasol și niște parteneri care îmi tot scriu lucruri după ce plec de la lucru. Nu mă pot abține. Uneori, când am niște zile grele și sunt sleit de voință și disciplina-mi este praf, tot dau refresh la mail, la semafor. Așa îmi iau claxoane pentru că nu pornesc la prima secundă după verde. Am șefi nasoi, am o scuză, n-am o scuză, sunt un bizonel.
Întrebare pentru voi: