Eu am văzut ce fac oamenii ăia după ce ucid un alt om.
I-am văzut cum coboară teferi din mașinile lor scumpe, grele, „safe”. Habitaclul rămâne integru chiar și după cele mai fioroase accidente, de regulă în urma coliziunilor cu mașini mici, conduse de noi, restul. Într-o singură seară rad câte o familie care se întoarce de la cumpărături într-un Clio. Doi copii pe trecerea de pietoni. Un tânăr polițist într-un Logan.
Oamenii ăia, după un accident, ies din mașinile lor în câteva secunde și aruncă un ochi spre mormanul de fiare, sticlă, sânge. Nu-mi dau seama ce simt ei în acel moment și cum se manifestă sperietura lor, dacă acea sperietură există. Poartă expresia unor oameni care realizează doar că treaba este groasă.
Se întorc cu spatele la victime – pare că, oricum, nimic nu mai este de făcut și nici prim ajutor nu știu cum să acorde. Se uită la propria mașină, evaluează situația, e bună de aruncat la gunoi, își caută telefonul și borseta din piele neagră. Mulți sunt obezi. Respiră greu, au cămașa desfăcută la gât, mai toți au aceeași constituție, o corpolență aparte, aerul unui om care se aruncă din scaunul directorial direct în mașină.
Poate sună la salvare. Uneori. Dar la avocatul lui sigur sună.
„Costele, e groasă!”
”Costele, am făcut o prostie!”
„Costele, fii atent, e rău!”
Sunt oameni crescuți în deșerturile civice din România, unde corupția a înflorit, iar mașinile lor sunt doar o petală scumpă în floarea averilor lor. Singura salvare la care se gândesc este salvarea lor.
După ce ucid un om pe trecerea de pietoni, gonind cu o sută prin localități, sau după un sprint nereușit pe linia continuă, nu-i vezi niciodată terminați într-un colț sau prăbușiți lângă un copac. Umblă de colo-colo, surescitați, cu telefonul la ureche, sus-jos în dreptul unui gard, cu spatele la locul dezastrului, gesticulând apăsat, cu Costel pe linie, avocatul lui.
Dacă oamenii din jur îl apostrofează sau tensiunea crește, privirea lui devine sălbatică, ca a unui animal încolțit. Va proiecta aceeași forță cu care-și conduce afacerile dubioase. Este de neatins. Sunt de neatins.
Sirenele, poliția, declarațiile. Gură cască se duc acasă. Cei sensibili respiră greu, cu mirosul morții în nări - miros de fier și miros de ulei ars.
Ucidere din culpă și cam atât.
Pe week-end va fi înapoi în vila lui, iar luni dimineața o secretară blândă îl va întreba cum se simte.
Ieși din bloc, cauți aerul curat. Semnalul iernii, de vreun deceniu și ceva, sunt noxele, care pur și simplu plutesc deasupra caldarâmului de pe lângă arterele mari și te sufocă. Mai trece un vânt palid, rece, aduce un strop de aer, apoi iarăși nori de gaz de eșapament.
Orașul ăsta te ucide lent, și el.
Vine iarna.