Sunt în metrou. Stau tolănit pe un scaun, în mirosul ăsta umed și familiar, înconjurat de indiferența oamenilor cu nasul în telefon. O voce tânără taie liniștea din vagon:
– E un bou. E de căcat. Mâine îmi dau demisia, nu mai suport! Înțelegi? Nu mai suport! E un bully.
E o femeie tânără, cu suflu de adolescentă. Aud în vocea ei furia pe care am purtat-o și eu, vreun deceniu după ce terminasem școala. Ascult, fără să vreau.
E vorba de un șef care vorbește urât cu ea. Nimic nou sub soare. Știu, la primă mână, impactul disproporționat pe care un singur om, un singur suflet, îl poate avea într-o organizație.
Sunt locuri unde oamenii se furișează printre birouri, ca niște câini plouați, cu privirea înfiptă în mocheta gri. Se ocolesc, chiar și la aparatul de cafea. Mailurile. Forward-uri lungi, conversațiile echipelor de veterani din firmă, care ajung la tine, „un junior”, din greșeală. Dai un scroll în jos și vezi mațele organizației: cum scriu, cum bârfesc, la ce râd proaspeții tăi colegi. Tonul, mai ales tonul, apoi adjectivele, oglinda fidelă a temperaturii emoționale din organizație. Organizații vechi, „stabile”. Și n-ai ce face, ai semnat deja contractul, nu ai nimic altceva în mână, niciun plan B, într-o piață a muncii etern nefastă pentru tineri.
Nu, business-urile nu mor pentru că sunt conduse de bullies. Business-urile mor când nu mai au bani. Am stat la suficiente ședințe și înțeleg spiritul de grup al managerilor, am trăit suficient ca să înțeleg cum acoperă puterea abuzul. Sunt pline ziarele de investigații despre abuzatori porcoși, cu rădăcini adânci în acele companii, ca lucerna, pe care nu-i poți extirpa nici cu regulamentul în mână.
Îmi plac companiile tinere, organizațiile, haosul, entuziasmul și încrederea aia incipientă care înlocuiește procedurile. Zilele fluide, simțul extraordinar al priorităților, balansarea puterii și eliminarea abuzului, cu orice cost. Sigur, sunt locuri unde există, dacă vreți, dreptate, dar acele locuri sunt locuri unde, de regulă, te autoexploatezi, căci acela este prețul dreptății.
În unele industrii, când ești tânăr, ai două opțiuni solide: te autoexploatezi sau te exploatează alții. Dai cu banul și cu puțin noroc ajungi în locul în care înveți meserie.
După aia, depinde.
Urmează stația Izvor.
Mi-aș dori să-i pot spune ceva, nu știu, să-i urez un fel de „Go, girl!”, „Dacă poți, pleacă!”, „eu n-am avut de învățat nimic de la niciun bully”. Am rămas hiperconștient și uneori suspicios fără motiv. Dar ar fi cam creepy ca un bărbat în toată firea să zică asta cu voce tare într-un metrou, în mijlocul zilei, mai ales că Gen Z nu ne iartă nici dacă ne uităm la ei.
Mă ridic de pe scaun, mi-e somn, toată lumea pare adormită în vagon. Îmi văd chipul în geam, aud sunetul strident al frânelor, am ajuns.
Aer, în sfârșit.
Cât de viu e la suprafață acest oraș numit București.