OK, probabil ați observat și voi că unii dintre CEOs-i marilor companii din România au descoperit self-branding-ul, într-o lume pe care ei o percep ca fiind din ce în ce mai ahtiată după autenticitate și conversație lejeră.
Yay.
Regii au coborât de pe tronul lor auriu făcut din dolari, capital de risc, consilii de administrație și profituri frumușele, iar acum vor să ne arate - am găsit o sintagmă perfectă - cum este să fii top-shot și, în același timp, relatable.
Nu știu cum se traduce asta, hai să spunem așa: să fii un CEO jovial, accesibil și aproape de oameni.
Un fel de corporate cool.
Logica este următoarea: dacă ești relatable, it’s good for business și te mai și ungi pe suflet cu niște vazelină emoțională. Faci o mică baie de doing good filantropic, te implici în niște conexiuni umane dezinteresate, evident, planificate din timp de echipa ta de comunicare.
Acțiunea conectării filantropice cel mai adesea are loc undeva pe un câmp arid care trebuie salvat, pe care CEO-ul nostru relatable plantează copăcei, alături de niște ONG-iști entuziaști și zeloși, sponsorizați de compania lui. Sau într-o cantină socială. Sau într-un orfelinat unde oamenii zâmbesc în exces. Adică în spații în care, dacă te tragi în poză și le pui pe social media, generezi instant o ploaie de like-uri drăguțe. Endorfine pentru Linkedin.
Iar toamna, când se coc fanii de pe la conferințele de business, CEO-ul nostru recoltează și niște premii de tipul “CEO-ul anului”.
Filantropia fiind rezolvată și fotografiată pentru toate canalele relevante de social media, un CEO implicat trece în etapa a doua, cea superioară, de self-branding. El trebuie să devină relevant pe nișa lui, adică un lider de opinie, celebrul obiectiv din matrix-ul corporate denumit “becoming a thought leader”, adică boier al gândirii, ca sa parafrazez un distins domn antisistem.
Nu e destul că internetul a fost inundat de cetățeni care varsă cu sete podcasturi, reel-uri, video-uri, documentare sau live-uri a căror amprenta de carbon este imensă față de valoarea pe care o produc, pentru că realmente majoritatea conversațiilor sunt slăbuțe, dar mai vine și o mână de CEOs și se alătură acestui morman de mediocritate inofensivă, ca să-și consolideze, cum vă spuneam, pozițiile de boieri ai gândirii.
Acești CEOs, la fel ca speciile de cetățeni vorbitori în flux, au început să pălăvrăgească, în calitate de persoane private relatable, despre puterea voluntariatului. Tot ei susțin “drepturi civice”, fac recomandări despre politicile publice, desigur, în alte domenii decât domeniul în care distinsele lor companii activează.
Acum, eu lucrez cu unii dintre oamenii ăștia și le împărtășesc deschis, direct și constructiv părerea mea despre fenomenul de self-branding. Unii dintre ei, mai ales la început, nu înghit opiniile mele pentru că sunt prea atașați de oamenii lor de ”comunicare”, absolvenți ai unor facultăți de comunicare, crescuți din fragedă tinerețe prin laboratoarele companiilor. Părerea mea este următoarea:
Don’t become un f*cking bullshitter CEO.
Mă rog, nu le zic așa, ci avem o discuție nuanțată, dar ați înțeles ideea. Întrebarea evidentă ar fi, ce anume trebuie să facă un CEO atunci când lumea din jur se așteaptă ca CEO-șii să iasă din vizuina lor în care biciuiesc middle managerii? Despre ce trebuie să vorbească în public un CEO?
Răspunsul e relativ simplu, dar necesită, din partea CEO-ului, ceva muncă, atenție și disponibilitatea de a trimite în concediu oamenii de pe comunicare și CSR, ca să aibă omul nostru spațiu de gândire.
Un CEO ce are în mână pixul cu care poate concedia mii de oameni și conduce un business cu o amprentă enormă în societate, poate vorbi despre câteva lucruri esențiale inspirate din munca sa.
Le pun cu bullets, pentru că mulți șefi nu mai pot citi informații fără bullets:
Poți să vorbești despre micile schimbări pe care le-ai făcut în compania ta și în care nu a crezut nimeni, nici măcar board-ul tău;
Poți să vorbești despre natura umana politică, cuțitele lungi și de ce în locurile unde se adună peste 100 de oameni viața devine politics and backstabbing;
Poți vorbi despre provocările sistemice care nu te lasă să vinzi decât biscuiți triplu ambalați și cum noi toții avem o responsabilitate (și culpă) comună;
Poți vorbi despre istoria industriei tale. Până și un mamut “oil and gas” are în spate milioane de povești despre cum lumea asta a fost făcută cu energia dată de țițeiul lor;
Poți vorbi despre siguranța pe care companiile mamut le oferă și normele de siguranță pe care le respectă;
Poți vorbi despre micii artizani din industria în care tu activezi și pe care, vrei nu vrei, îi afectezi. Poți să vorbești despre coabitare. Știm cu toții că niciodată un mamut nu va face o pizza artizanală bună;
Poți să vorbești despre viața ta de dincolo de neoanele corporației, despre lucrurile pe care le găsim dincolo de ușa automată și despre responsabilitatea personală de a-ți găsi locul în lume;
Poți vorbi despre când ar trebui să plece un om dintr-o companie, orice companie, și cum se face un divorț profesional;
Poți vorbi despre salarii, într-o lume în care numai HR-iștii mai ascund salariile;
Poți să vorbești despre hobby-urile tale care nu sunt legate de filantropie.
Poți și nimeni nu te va judeca.
No need to cross-dress-your-f*cking-soul într-un fals bun samaritean ce stă cu ochii fixați în camera omului tău de comunicare, gata să te facă relatable la comandă.
Poți.
Ai putea, dar cine mai riscă ceva azi.
Mai bine ne ascundem sub umbra imaginară a copăceilor plantați alaltăieri, nu?