Generația mea de gulere albe?
Am trecut prin revoluție ascunși sub pat. Ne pasă de natura înecată în pungi de plastic și PET-uri doar atunci când ieșim la grătar.
“Ce urât, ce oameni!”
Suntem dolofani și dolofane. Vălușoarele noastre de grăsimuță s-au născut din pliurile argintii ale primelor pungi de chipsuri de brand și din sticlele de Fanta ireal de galbene, răcite în cutiuțe frigorifice, mufate la bricheta unor Dacii adăpostite sub o salcie obosită.
Suntem iuți la mânie, primii în trafic. În studenție am livrat Orbituri pe Matiz. Știm cum să fentăm un trotuar, o linie continuă, cum să călcăm fără remușcări orice petec de iarbă.
Ne este frică de sărăcie. Ne-am văzut bunicii gârboviți în soarele necruțător. Sărăcia ne suflă-n ceafă și-n somn. Am funcționat dintr-un punct al fricii. Frica de a decădea economic. Am râs de căpșunari, dar știm de ce au plecat. Am vrut neapărat să facem bani. Avem o relație complicată cu banii. Acumulăm. Nu ne plac oamenii care au făcut bani din vorbe, pentru că n-au suferit. Suntem ambițioși, by the way.
Am acceptat să fim exploatați, de dulcile corporații, sau ne-am autoexploatat, ca orice antreprenor post-90, cocoșat de stat și sângerând într-o piață sălbatică, plină de țepari. Chiar ni s-a părut sexy să construim afaceri emulate după fasciculele revistei Capital. Ciupercărie? Gemuri? We are go getters.
Ne-au plăcut americanii și manualele lor de marketing. Valorizăm munca multă, sacrificiul. Am sorbit sfaturile de sales ale primilor guru-traineri veniți de prin companiile de telecom. Am umblat în cămăși albe sau albastre.
Noi am inventat shot-urile și mersul la muncă a doua zi.
Oferim sfaturi, de cele mai multe ori nesolicitate. Credem că ne pricepem la politică și vrem să rezolvăm tehnocratic problemele țării. Uneori suntem niște mini-muști. Vrem eficiență, nu comunitate. Dacă am șurubări puțin legile alea, totul ar fi bine, nu? Avem mici obsesii legate de corupția din țara noastră. Râdem de cei care meditează sau de vegani, dar noaptea visăm cu stenturi.
Noi am crescut antreprenorii tech care astăzi vă îngroapă în obsesii și infinity scroll. Noi i-am susținut, noi le-am dat banii, noi i-am trimis pe scenă. Am crezut că odată conectați, ne vom face cu toții bine, la frontiera tehnologiei, unde rațiunea înflorește.
Avem centura neagră la microagresiuni. Te facem din două vorbe polisemantice.
Ne place vorba răstită și claritatea în exprimare. Vorbim engleza cu accent balcanic. Livrăm un speech oriunde, fără probleme, dintr-un complex de inferioritate. Apăsat și puternic la nevoie. Zâmbim rar. Un manager bun din generația noastră este o javră cu accente de amabilitate.
Ne derutează tânăra generație, vulnerabilitatea și sensibilitatea lor.
Femeile frumoase sunt poezie, pentru că My Gen este borderline sexistă. Nu chiar atât de sexistă ca generația profilor noștri universitari și a comedianților contemporani de stand-up. My Gen e v2, care se “abține”, într-un fel învățat.
Avem memoria rurală. Știm ce este aerul curat, mirosul ploii, foșnetul frunzelor, zăpada proaspătă sub cerul albastru, soba, răcoarea odăilor.
Râsetele unui neam în jurul unui porc tranșat.
Zeița noastră a fost alcoolul.
Greșelile gramaticale ne zgârie retina. Suntem stricți cu cei care greșesc, mai puțini cu noi. Autorii noștri, filosofi cu barbă și cărți așezate la nivelul ochilor în rețelele de librării, scriu despre viață și cât de nașpa e că românii nu citesc. De la ei am moștenit cinismul și gândirea de clan literar. Sentimentul de superioritate.
Am construit capitalismul, dar am beneficiat, din plin, de serviciile statului, atunci când acesta nu ne-a omorât. Știm ce este stânga, dar am uitat de ea, prima iubire.
Acum, pe la mijlocul vieții, încercăm și noi să ne reinventăm cumva, ca să nu expirăm.
My Gen de cămăși albe, sincer să vă spun, pare cam obosită și confuză.