Sunt într-un oraș mare. Un oraș magnet al României. Așa i se zice în jargonul birocraților care vor să treacă creativi. Trafic, freamăt, zumzet, claxoane.
Un oraș viu, alert, mângâiat de un soare molcom de primăvară – un mic colț de beatitudine. Cel puțin așa pare dacă pierzi vremea în centrul renovat, cu o cană de ciocolată caldă în brațe.
Are 22 de ani. Maică-sa în dreapta ei, cu privire aia cenușie de Eastern European. De parcă mi-ar zice, Uite, Poie, am crescut-o, e bine, sănătoasă, dar m-am ofilit în proces.
Tânăra vorbește emoționat-sacadat, de parcă a ieșit toată surescitată de la o conferință inspirațională.
Nu știe ce să facă. A făcut vreo trei salturi în societatea românească: școala, un chin presărat cu niște profi “nice” pe alocuri, și două joburi part-time. Un internship alunecos în sânul unor corporatiști alunecoși, provinciali. Un patronache cu privirea goală și setos de bani. Îmi zice o lungă poveste despre oamenii din jurul ei, apoi vine întrebarea ca un punct roșu:
– Poie, tu ce zici, n-ar fi mai bine să plec din țară?
Stau, mă gândesc, bâigui ceva despre alegeri, îmi scapă un “depinde” nesigur, încerc să mă adun. Mai pun niște întrebări, trag de timp. Pros and cons, știi, dragă X, sunt țări și țări. Dulce analiză. Zâmbesc că vreau să scap din capcana acestei întrebări. Nu înțelege.
Fata asta, pfff, chiar vrea un răspuns.
Are senzația pregnantă că este permanent în urmă față de lumea din jur. Nu înțelege ADN-ul societății și fibra locală – vrea, dar nu înțelege “codul”, ca s-o citez. Lipsa de empatie, de ce oamenii din “câmpul muncii” n-au răbdare, senzația de presiune. Zâmbetele superioare. O înțeleg. Patru din cinci joburi nu sunt pentru tineri. Patru din cinci joburi “entry-level” sunt sclavageală.
Eu n-am vrut să plec după școală. Am rămas în bula mea de argint. Îmi plăceau locurile acestea, oamenii mei, cerul ăsta, copacii, Ardealul, Delta. Rețeaua oamenilor mei, pe care-i pot suna oricând. Am călătorit mult în străinătate. Compensam. Am învățat engleza la perfecție. Compensam. Joburi cu expunere internațională, dar locale. Compromisul.
Voiam să respir și să iubesc aici.
Prețul pe care l-am plătit ca să rămân cu oamenii mei din România a fost unul simplu: știam că aș fi putut să strălucesc în străinătate, într-un loc mai bun, mai primitor. Știam că aici nu aveam nicio șansă să strălucesc, dar am ales totuși să rămân. Am pierdut sute de zile din viață aranjând hârtii sau mulțumind instituții absurde, ca să fac un pas înainte, în timp ce “peers”-i mei din străinătate făceau salturi gigantice în carierele lor.
În tot acest răstimp “descurcăreții” și “afaceriștii”, mufați la stat sau la infrastructura care se împărțea frățește după revoluție, au trecut pe lângă mine în viteză – le vedeam casele, mașinile, behăiturile în vreo pensiune în vârf de munte, mesele de neam prin curțile betonate ale unor vile discrete. Nu mă plâng, n-am nimic de împărțit cu nimeni.
Mai stau uneori cu vreun prof din occident la masă. Observ aerul lui bonom, tenul îngrijit, cămășile, publicațiile.
Poie, Poie, ce tâmpenie, ar fi trebuit să pleci. Dar fata asta, cu vorba pripită și ochii îngrijorați, mai are o șansă.
– Depinde, fată dragă, depinde. Ia zi-mi, îți place viața în bulă? Vrei să strălucești?